Gabriela Tarsîna: Creație

Dumnezeu e un pictor iresponsabil. Irosește tot ce are într-un apus de parcă nu ar avea de meșterit mâine un răsărit. Plescăie agheasma din paharul lui când El își înmoaie penița binecuvântată cu roz și o curăță.

– Ce culoare nu există?

-Rozov.

Dialoguri presimțite de acel copil dumnezeu.

Nu a auzit de armonie, de oameni și de probleme globale, pentru că Tatăl Univers i-a dăruit un ochi al frumosului și multă însuflețire.

-Na-le! Joacă-te și nu-mi mai zumzăi prin străchini cu întrebări! Inventează!

Și atunci, el și-a imaginat jucăriile lui pe dinăuntru și pe dinafară, ca un creator. Și le-a proiectat lumina, materia, și-a apropiat pensula de frunte, apoi a atins foaia care s-a numit gol și a văzut cum totul se scurge din el ca un fluid și se scurtează tridimensional. Gândurile lui fac mâini și îmbracă eșarfe de nori, de suflu, de carne și se culcă pe ochiul frumosului și îl seduc și îl aduc la lacrimi și bătături de pământ. Și când atinge să vadă de s-a uscat cerul, face o gaură și străpunge foaia, iar dincolo nu e genunchiul, ci un alb fraged neînsuflețit. Respiră albul și albul începe să îi respire în răspuns și se cere în brațele lui. El nu îl dibuiește, crezând că e o năzărire și pictează mai departe foaia. Ronțăie materia. Zgâlțâie ochiul și și-l potrivește sub geană. Se spală cu lumină.

Cum ar fi fost dacă Dumnezeu nu vedea omul?