Femeia. Feminismul. Educația

Între o definiție de dicționar și o interpretare actuală

,,O mișcare care datează din Europa la sfârșitul anilor Revoluției Franceze, o mișcare militantă pentru dezvoltarea civică a femeilor prin cereri de extindere a drepturilor lor pentru a atinge egalitatea și paritatea între bărbați și femei pe termen lung, menținerea specificităților de bază ale fiecărui sex … Un bărbat nu este o femeie și, dimpotrivă, bărbatul și femeia nu sunt identici, ci complementari și respectabili în orice egalitate. Gândirea feministă trebuie să caute mai ales să îmbunătățească statutul femeilor în societățile cu o tradiție bazată pe inegalitatea de gen.’’ Maurice 82 de ani

O legătură mai puțin evidentă dintre cunoaștere și cugetare

Confruntată cu numeroasele provocări ale viitorului, educația pare a fi un atu indispensabil pentru a permite umanității să progreseze către idealurile de pace, libertate și justiție socială. Rolul esențial al educației este în dezvoltarea continuă a personalității și a societăților. Politicile educaționale sunt astăzi văzute ca un proces permanent de îmbogățire a cunoștințelor și a competențelor, dar poate mai presus de toate, ca o construcție privilegiată a persoanei și a relațiilor dintre indivizi, dintre națiuni. Obiectivul educației este dezvoltarea abilităților analitice, înțelegerea că echilibrul este cheia în toate.

Într-adevăr, orice radicalism este rău. Ideologiile radicale sunt întotdeauna urmate de consecințe radicale. Acesta este exemplul unei monarhii absolute încheiată cu o revoluție sângeroasă sau al unui mod de viață nesănătos urmat de o moarte subită. O dată și pentru totdeauna. Aceasta este morala. Prin urmare, trebuie să reflectăm asupra acțiunilor și ideologiilor noastre pentru a nu deveni radicali.

Femeie de la naștere sau prin devenire ? 

„Trăiască Franța, trăiască armata și în fruntea întregii armate Joséphine” (Napoleon Bonaparte). Nu întâmplător „Eva” înseamnă „viață”. Ea dă naștere și îndeplinește atât rolul de protector al căminului familial, dar totodată, alături de sarcina ei primordială / tradițională / naturală de reproducere a rasei umane, identificăm în istorie femei care au preluat puterea politică (ex. Ekaterina II, Margaret Thatcher), au apărat țări (ex. Ioana D’Arc), au servit ca sursă de inspirație pentru bărbați (ex. Mona Lisa, Maitreyi).

În prezent, unele femei acuză bărbații de limitarea dintotdeauna ale drepturilor lor, dar ceea ce uită majoritatea, este faptul că aceiași bărbați nu au avut mereu multe drepturi, ei au fost la rândul lor supușii regilor, proprietarilor de sclavi, proprietarilor de pământuri, domnilor, papilor etc. Abia la sfârșitul secolului al XVII-lea, după Renaștere, a apărut ideea dreptului natural și cu Iluminismul – ideea că toți oamenii au dreptul la libertate. Cu toate acestea, observăm ignoranța față de drepturile femeilor, chiar și în prima Declarație a Omului și a Cetățenilor, care a limitat posibilitățile acestora, ceea ce a determinat prima feministă, Olympia de Gauche, să redacteze Declarația Drepturilor Femeii și Cetățencei în 1791 – o adaptare a declarației originale. Dar trebuie să luăm în considerare și faptul că, la fel ca și preocuparea exclusivă a bărbaților din declarația franceză, Constituția americană se referea la drepturile albilor și în special a celor cu proprietate.

În ciuda ideilor revoluționare din momentul deturnării Vechiului Regim (francez) și proclamarea Declarației Drepturilor Omului și Cetățeanului, femeile rămân neglijate. Exemplul clasic de apreciere a sexului frumos este Jean Jacques Rousseau, care descrie femeia ca o sursă de frumusețe, mângâiere și tandrețe și, totuși, nu o asociază cu noțiunea de libertate, dar, pe de altă parte, o face dependentă de soțul ei: ,,Femeia este făcută să cedeze bărbatului și să suporte chiar și nedreptatea lui.” În plus, Rousseau specifică: ,,Toată educația femeilor trebuie să fie relativă bărbaților. Să-i mulțumească, să le fie de folos, să fie iubiți și onorați de ei, să-i crească tineri, să-i îngrijească maturi, să-i sfătuiască, să-i consoleze, să le facă viața plăcută și dulce: acestea sunt îndatoririle femei în orice moment, și asta trebuie să le învățăm încă din copilărie.”

Apoi, inspirată de Olympia de Gouges, autoare a numeroase eseuri în susținerea drepturilor civile și politice ale femeilor și a abolirii sclaviei negrilor, o tânără din Anglia, Marry Wollstonecraft, pleacă în Franța pentru a-și apăra teza conform căreia femeile trebuie să aibă acces la educație pentru a munci, a câștiga bani și, astfel, a trăi la fel ca și bărbații.

Cele două femei sunt considerate primele feministe europene, fiind motivate de o experiență personală tragică, au început o luptă cu sistemul, dar, din păcate, această luptă s-a dovedit a fi fatală.

De la o necesitate istorică la o dezbatere fără sfârșit

Cu toate acestea, istoria feminismului nu se termină aici. Femeile obțin dreptul la vot odată cu valul ,,Sufragetelor’’, marcând momentul în care feminismul devine temă de dezbatere publică. Apoi vine valul al doilea, anii 1970, marcat de a mișcarea MLF, Manifestul celor 343 și lucrările lui Simone de Beauvoir. Din acest moment, opiniile sunt împărțite. Apar noi probleme, precum lupta dintre clase, lupta contra patriarhatului etc.

Pentru a conclude, menționez că secolul XXI cere de la fiecare o mare capacitate de autonomie și de judecată, care vine în pereche cu întărirea responsabilității personale întru realizarea destinului colectiv. Omul învață pe parcursul întregii sale vieți, căci fiecare etapă cere de la fiecare dintre noi rezolvarea unor noi probleme pentru care trebuie să fim pregătiți. Vremurile se schimbă, viața se schimbă și firea umană se schimbă și ea, tot perfecționându-și calitățile.