Foamea ce bântuie omenirea zilelor noastre – foamea de sens
Ați remarcat că oamenii devin tot mai instabili și mai indeciși? Că se plictisesc tot mai mult și sunt în neîncetată căutare de nou? Să fie vorba de o problemă sau de o caracteristică definitorie a omului după izgonirea sa din Rai: Vrea mai mult și mai bine, mai mult și mai bine… niciodată nu este omul mulțumit de ceea ce are. Nu cunoaște omul valoarea a nimic. Nu mai e definit omul prin verbul a fi, ci prin – a avea! Vrea mai mult și mai bine, mai mult și mai bine… Dacă are casă, vrea, neapărat, mașină, are mașină – vrea avion, își ia avion – vrea casă nouă cu pistă de aterizare și nevastă fără riduri. E de condamnat? Nu știu. E ceva în neregulă cu noi, oamenii, cu ale noastre suflete. Da, ele, sufletele sunt flamânde, sufletele sunt nefericite.
Săracii se consolează zicându-și că bogații au mai multe dureri de cap decât ei, alinându-se cu tradiționalul gând potrivit căruia dacă ai mulți bani – ai și o nenorocire în casă. Oare? Nu e valabilă și pentru săraci nefericirea? Cei săraci nu suferă de cancer? Nu au certuri în familie? Nu îi înșeală cel/ cea cu care își împart patul? Nu au copii bolnavi? Sigur că da. Dacă un sărac ar deveni peste noapte bogat, nu l-ar scuti minunea de grijile obișnuite. S-ar părea că este o condiție sine qua non această ratare a unui oarecare detaliu! Va simți, ca de obicei, că mai vrea ceva, este la fel ca pofta de mâncare.
Mănâncă omul și, patru ore mai târziu, viermele din stomacul său bate din nou la ușă: „Hei, amice, bagă și tu ceva, de preferat, bunișor!”. Și omul bagă, bagă și în stomac, și în viața lui. Se axează omul pe ceea ce crede el că îi va aduce împlinirea, face bani, se distrează, merge la munte, la mare și revine acasă tot flămând.
Există un bazic care îi lipsește și nu face omul niciun efort pentru a-L redescoperi, pentru a-L recăpăta. Anume din cauza acestei lipse, se raportează omul la om ca la o sursă de bârfă, de bani, de confort, de venit, de stare de siguranță și de bine. Devine omul, nici mai mult, nici mai puțin decât ceea ce a devenit Gregor Samsa. El, spre deosebire de noi, a avut un happy end, nefiind lăsat să ducă o existență bolnăvicioasă. Noi, însă, suntem pierduți.
Se vorbește din ce în ce mai mult de boala ce cuprinde, nemilos, sufletele umane, necruțând nici junii, nici pe cei care se află la cea de-a doua tinerețe a vieții – depresia. Oamenii de știință fac investigații, studii de caz, caută remedii. Cel impactat este, negreșit, orientat către un psiholog, i se recomandă cel mai bun. Și el îl vizitează cu încredere. Dar oare îi vor asigura discuțiile cu un necunoscut totala vindecare? Are să îi dea și garanție după? Și când are o nouă criză ce face? Contactează din nou psihologul?
Se prea poate ca, într-un viitor apropiat, să primim la aniversări sau cu alte ocazii abonamente la psiholog în loc de voucherele, tare întrebate, mai ales în rândul femeilor, de la Maicom, Iuvas, Milavitsa, Vizaje-Nica… De ce fug oamenii de adevăratul Tămăduitor de suflete? Nu mai este la modă? Dar moda în sine nu este statornică, se schimbă și ea de la o zi la alta. Ce se întâmplă de fapt? Când vom întelege că nu putem exista în afara unei legături strânse cu Cel care ne cunoaște față-verso? Dacă mâine – nu, înainte de a fi serviți pe tavă viermilor, ne vom pune cu toții ceastă întrebare.
Răspunsuri