Interviu cu scriitoarea Nicoleta Beraru, realizat de Corina Moisei-Dabija

Ce te-a făcut să scrii cărți într-o lume care citește tot mai puțin? 

Romanul ‘Cuiburi de berze’ este primul meu roman. L-am scris cu pasiunea  ṣi determinarea celui care adunase niṣte experienţe ṣi avea ceva de spus. Predam în Belgia, după cum am menţionat, despre democraţie ṣi în acelaṣi timp, în România, în 2017 – 2019, aveau loc protestele anticorupţie, de apărare a statului de drept. Evenimentele din România au funcţionat ca un catalizator pentru ce voiam eu să povestesc despre emigranţi ṣi motivele care stau la baza emigrării. 

În ceea ce priveṣte romanul ‘Nu toate tăcerile’, acesta s-a copt, a devenit roman treptat. Iniţial am vrut să scriu o nuvelă. Se numea ‘Ispăṣirea’. În această proză scurtă  intenţionam să explorez valenţele tăcerii, o însuṣire care pe mine nu prea mă caracterizează. Tăcerea mă fascina; voiam cumva să o demitizez.  Dar odată ce am vizitat satul Chassepierre ṣi i-am descoperit istoria ṣi cultura, mi-au venit în minte ṣi alte idei. Naraţiunea s-a modelat din ce în ce mai mult după informaţiile pe care satul mi le-a oferit. ‘Ispăṣirea’ a evoluat ṣi a devenit romanul ‘Nu toate tăcerile’.

Fiecare roman presupune o muncă de documentare asiduă. Cum a fost procesul de documentare pentru romanul tău social (Cuiburi de berze) ṣi cel de ficţiune istorică (Nu toate tăcerile) ? 

Deṣi ambele romane au presupus documentare, romanul « Cuiburi de berze » a necesitat mai puţină muncă de acest gen, din mai multe motive. Primul ar fi faptul că acţiunea romanului se petrece în zilele noastre, contemporaneitatea cu epoca autorului fiind o însuṣire comună a majorităţii romanelor sociale. Evenimentele au loc în anul 2018 ṣi în preajma lui. În capitolul ‘Răfuiala’ este lesne de înţeles că vorbesc despre Protestul Diasporei de la 10 august 2018. Pe lângă informaţiile găsite în presă, am descris acest eveniment ṣi din perspectivă personală, eu însămi trăind peste graniţele României ṣi participând la meeting. Un alt motiv este acela că romanul tratează tema emigrării, care iarăṣi nu îmi este străină. Deṣi povestea ṣi personajele sunt pur fictive, există elemente preluate ṣi prelucrate din viaţa de emigrant – cunoṣtinţe, prieteni ṣi cursanţi ṣi chiar din viaţa mea. La nivelul localizării geogafice, romanul pendulează între satul românesc ṣi Belgia, ţară în care eu trăiesc de aproape douăzeci ṣi trei de ani. Am ales să scriu despre un sat (imaginat) din Moldova, care seamănă cu satul bunicilor mei. Cu toate acestea, pentru descrierea ritualului de înmormântare sau sărbătoarea Moṣilor de Vară a trebuit să mă documentez, pentru că în comunităţile româneṣti, moldoveneṣti, există obicieuri diferite, care cu timpul se mai ṣi schimbă pe ici, pe colo. Bocetul din capitolul « Înmormântarea » este cules din satul Stupca, Ciprian Porumbescu. L-am ales după ce am ascultat mai multe bocete. În rest, cutumele – normele ṣi practicile sociale, cultura politică – au fost uṣor de zugrăvit, pentru că eu le-am trăit aievea până la plecarea mea în Belgia. .  

Altfel stau lucrurile în romanul ‘Nu toate tăcerile’, care este o ficţiune istorică. Romanul tratează tema tăcerii. Ce a însemnat tăcerea în cel de-al Doilea Război Mondial în Belgia, Valonia (partea de sud a Belgiei) ? Este vorba despre tăcere, ca armă de protecţie ṣi de boicot împotriva ocupaţiei naziste, dar ṣi despre tăcerea ca slăbiciune,  ca o consecinţă a fricii, uneori necesară, alteori nocivă. Din punct de vedere istoric, romanul a fost puternic documentat ṣi evaluat de istoricul Frederik Van den Broeck. Pe lângă documentarea în Biblioteca Regală a Belgiei, am citit foarte mult despre colaboraţionism nu numai în Valonia, ci ṣi în Flandra, ṣi despre represalii. Menţionez doar câteva surse: ‘Colaborare – avere ṣi decădere’, roman autobiografic al scriitorului ṣi diplomatului belgian Herman Portocarero, « Represiunea ṣi colaborările, 1942-1952. O nouă privire asupra unui trecut încă prezent” – lucrare colectivă a Luc Huyse, Steven Dhondt, Bruno De Wever, Koen Aerts, Pieter Lagrou. Am vizionat ṣi un documentar de zece episoade din anii ‘80 al jurnalistului flamand Maurice De Wilde – ‘Colaborarea’ –  despre colaboraţionism ṣi colaboratori în Flandra ṣi Valonia în cel de-al Doilea Război Mondial. 

Acţiunea romanului cuprinde anii 1938 – 1965, iar documentarea s-a extins în toate sferele: social, cultural ṣi politic, … A trebuit să mă documentez, de exemplu,  despre moda anilor  ’40-‘60, despre designul interior din acea perioadă.  Îmi amintesc că, la un moment dat, m-am poticnit: nu găseama informaţia despre iluminarea satelor din Valonia în 1965 ; mai existau aprinzători de lampadare ? Am reuṣi, până la urmă, să aflu răspunsul pe care îl căutam : în unele sate felinarele publice mai erau încă aprinse de oameni. Pentru a crea atmosfera de epocă, e nevoie de multă cercetare. În acest roman există ṣi multe detalii gastronomice, despre care a trebuit să mă informez. De asemenea, sărbătorile religioase, tradiţiile ṣi cutumele au presupus o amplă documentare. Din fericire, am găsit la Biblioteca Regală din Bruxelles monografia localităţii care m-a inspirat în crearea satului O. din cartea mea – ‘Istoria satului Chassepierre’ a lui Jules Massonnet (1954). Această carte mi-a oferit o mulţime de informaţii nu doar despre viaţa de zi cu zi a sătenilor ṣi evenimentele istorice cum ar fi le maquis de Banel (masacrul din pădurea Banel, în care partizanii valoni conduṣi de jurnalistul Adelin Husson au fost zdrobiţi de nemţi), ci ṣi despre folclorul locului, despre legende cum ar fi Groapa Zânelor. Aceste elemente de antropologie socio-culturală le-am întâlnit, de altfel, ṣi în ‚La Wallonie, le Pays et les Hommes’ – Tome 4 (Valonia, ţara ṣi oamenii). Pot spune că partea de documentare a fost favorita mea în procesul de scriere a romanului ‘Nu toate tăcerile’. A fost foarte intensă ṣi provocatoare. Nu doar lectura sau vizionarea documentelor a fost incitantă, ci ṣi munca de teren – am vizitat de foarte multe ori satul, m-am dus la casa parohială în care am pus în scenă atrocităţile unui nebun nazist, am vizitat Groapa Zânelor. Astfel, am putut amplasa ficţiunea (acţiunea, personajele)         într-un context real –  istoric, geografic, social ṣi cultural. 

Cât de greu ți-a fost să scrii un roman de ficțiune istorică? Ce impedimente ai avut?

Nu pot vorbi despre obstacole, ci despre dificultăţi. Mi-a fost puţin teamă să scriu o poveste pe care s-o aṣez într-un spaţiu care mi-e mai puţin familiar decât cel românesc. Au fost multe necunoscute pe care a trebuit să le rezolv. Deci multă muncă. 

Cât de mult te-a ajutat experiența ta de emigrant în acest proces?

M-au ajutat foarte mult amintirile ṣi experienţele de emigrant. Amintirile vacanţelor petrecute la bunici, în satul din Moldova, ṣi poveṣtile cursanţilor mei. De asemenea, m-au ajutat ṣi evenimentele politice trăite în direct. Apoi, eu am fost un fel de călăuzitor pentru emigranţi de toate naţionalităţile, deci ṣi pentru români. Ca profesoară de orientare socială, am vorbit cursanţilor mei despre valori ṣi norme democratice, despre statul de drept, despre ṣocurile culturale. Vorbeam în cursuri despre corupţie, nepotism – teme prezente ṣi în romanul ‘Cuiburi de berze’. 

În ce fel îți sprijină documentarea procesul de scriere și, dacă se întâmplă, în ce situații poate deveni o piedică — de pildă atunci când abundența detaliilor istorice îngreunează selecția și integrarea lor în poveste?

În cazul unei ficţiuni istorice, documentarea, este clar, te ajută. Nu poţi reconstitui o epocă apusă cu cutumele, tradiţiile, credinţele, mentalitatea, evenimentele  politice de atunci, fără o documentare atentă. Se înţelege că studiul, investigaţia au fost mult mai ample decât ce se vede în roman. După ce citeṣti, vizionezi, mergi pe teren, la muzee, trebuie să laṣi lucrurile să se aṣeze ṣi să-ţi iei doar ingredientele necesare pe care povestea pe care vrei să o spui le presupune. 

În ‘Cuiburi de berze’, un procentaj mare din poveste vine din experienţele scoase la lumină de cunoṣtinţe, prieteni ṣi din cele personale, din relatările auzite în copilărie.