La „Craiova International Shakespeare Festival” nu ai nevoie de GPS

În perioada 20–24 mai 2026 am participat la stagiul AICT dedicat tinerilor critici, coordonat de Aglika Oltean, în cadrul Festivalului Internațional Shakespeare de la Craiova. Cu această ocazie, am avut prilejul să urmăresc cum un oraș întreg se poate mobiliza pentru o cauză culturală. Festivalul Shakespeare de la Craiova nu este doar un festival al Teatrului Național „Marin Sorescu”. Este un festival al Craiovei. Un festival al locuitorilor săi.

Încă de la sosirea în autogara Pelendava am observat că orașul purta haine de sărbătoare: stegulețe cu însemnele festivalului, ecrane mari care proiectau programul, iar pe străzi doar oameni zâmbitori, primitori și prietenoși.

Am reușit performanța de a mă rătăci de două ori într-o singură zi. Prima dată în drum spre Hotel Prestige, a doua oară în drum spre Teatrul Național „Marin Sorescu”. Și de fiecare dată s-au găsit oameni care să mă ajute. Dar nu doar să mă îndrume – să mă conducă. Să se abată din drumul lor și să mă ducă exact la destinație, povestindu-mi pe drum despre spectacolele și concertele pentru care își cumpăraseră bilete.

E prima dată când mi se întâmplă să fiu condusă în așa situație. De rătăcit mă rătăcesc des. Chiar și în Chișinău. Uneori chiar și cu GPS-ul pornit. La Craiova însă nu aveam nici măcar GPS. Și am înțeles repede că nici nu aveam nevoie de el.

O prezență importantă pentru mine, dar cu siguranță și pentru ceilalți tineri critici (cel puțin pentru cei din grupa francofonă, coordonați de Aglika Stefanova Oltean: Hanna Laborde, Anita Angelova, Alex Dachev, Rozalie Andelova, Alina Arkannikova), a fost Amalia Tănase, care a avut grijă să ne simțim ca acasă și contemporani cu Shakespeare (sau invers). Ea s-a asigurat că nu ne pierdem printre sălile și evenimentele festivalului, iar noi am avut bucuria de a merge la multe.

Am participat la Conferința Internațională „Mai este Shakespeare contemporanul nostru? Regândind Bardul într-o lume pe care nu și-a imaginat-o niciodată”, precum și la Adunarea Generală a Congresului Mondial AICT/IATC. Aceste experiențe, împreună cu atelierele din cadrul stagiului și spectacolele văzute seară de seară pe perioada șederii mele la Craiova: „Titus Andronicus: Renăscut”, în regia lui Ryunosuke Kimura, o producție a Companiei de Teatru KAKUSHINHAN, Japonia; „Ophelia-s”, o creație de Nicole Mossoux și Patrick Bonté, la intersecția între mișcare, emoție, imagini, dans, teatru, Belgia; Romeo și Julieta de Saburo Teshigawara, Japonia; Ofelia.Afterlife de Dan Coman, regie -Antoaneta Cojocaru, Laboratorul de Artă, România; Regele Lear în regia lui Silviu Purcărete, Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova; toate aceste spectacole m-au făcut să mă simt parte a unui ecosistem viu, organic și surprinzător de bine închegat.

Una dintre impresiile puternice pe care mi le-au lăsat spectacolele menționate mai sus este că ele, cel puțin pentru mine, au început să vorbească între ele. Privite împreună, au trasat o direcție estetică foarte clară: Shakespeare nu mai este tratat ca un autor de patrimoniu, așezat într-o vitrină culturală, ci este adus cu forță în prezent și pus în dialog cu sensibilitățile, anxietățile și tragediile lumii contemporane.Fie că este vorba despre spectacole construite în limbajul dansului contemporan și al baletului sau despre montări care recontextualizează radical textul original, cum se întâmplă în spectacolul „Titus Andronicus: Renăscut”, în regia lui Ryunosuke Kimura (Compania KAKUSHINHAN, Japonia), de exemplu.

Am observat aici o estetică teatrală hibridă, în care elemente tradiționale coexistă cu tehnologii moderne, ecrane, efecte speciale, amplificare sonoră, proiecții și imagini cinematografice. Spectacolul a căutat o ancorare directă în realitate, o apropiere de spectatorul de azi și de limbajul lui vizual.

Spectacolul construiește un dialog surprinzător între detalii inspirate din teatrul japonez Nō și elemente ultra-contemporane: microfoane, reflectoare agresive, explozii, o mașină adusă pe scenă și o imagine scenică apropiată de cultura vizuală actuală. Firul care unește toate aceste elemente aparent incompatibile este prezența unui băiețel care ascultă în căști povestea lui Titus Andronicus și se întreabă, aproape în numele generației sale: de ce ar mai privi cineva astăzi un astfel de spectacol? Întrebarea este adresată chiar lui Shakespeare, reprezentat ca un corb.

Miza spectacolului pare să fie tocmai această punte dintre atrocitățile de acum patru sute de ani și violențele prezentului. Privind spectacolul, am avut sentimentul că tragedia este filtrată prin sensibilitatea unui tânăr de astăzi. Dacă în trecut anumite acte de violență erau receptate prin codurile și imaginarul epocii, astăzi ele trec inevitabil prin imaginile și asocierile lumii contemporane, printr-un imaginar globalizat și fragmentat, construit din referințe comune și experiențe vizuale colective.

În imaginarul tânărului de astăzi, anumite imagini apar aproape automat în asociere cu anumite realități. Spectacolul nu actualizează pur și simplu Shakespeare, ci îl obligă să treacă prin memoria vizuală și emoțională a prezentului. Astfel, scena violului Laviniei este reprezentată într-o atmosferă de discotecă, deși în text atrocitatea are loc într-o pădure. Tânărul o reconstituie prin prisma propriului imaginar. În aceeași logică funcționează și înlocuirea partidei de vânătoare cu un joc de golf, un detaliu care vorbește despre modul în care imaginarul contemporan traduce și rescrie lumea lui Shakespeare.

În mod diferit, dar în aceeași direcție, spectacole precum „Ophelia-s”, „Romeo și Julieta” de Saburo Teshigawara sau „Ofelia.Afterlife” au mutat accentul dinspre narațiune spre corp, imagine și emoție. Personajele shakespeariene nu mai apar doar ca figuri literare, ci ca prezențe fragile, contemporane, aproape recognoscibile în neliniștile și vulnerabilitățile lor.

Poate acesta este unul dintre lucrurile pe care festivalul le-a propus cel mai puternic anul acesta: nu doar spectacole despre Shakespeare, ci spectacole care încearcă să afle ce mai poate spune Shakespeare unui spectator care trăiește printre ecrane, războaie și crize continue.

Știam cum arătase festivalul în alți ani doar din relatările colegilor și din ceea ce citisem online. Anul acesta l-am trăit însă direct, pe propria piele. Și am înțeles că unul dintre marile lui merite este că transformă teatrul într-o experiență care depășește zidurile unei instituții și se mută în oraș.

Din 1994, când a fost conceput festivalul de către Emil Boroghină, împreună cu Teatrul Național Marin Sorescu și Fundația Shakespeare, edițiile s-au construit în jurul unor tematici. Tema acestei ediții a fost: „WILL matters”.

 „WILL matters” – un joc de sensuri care vorbește simultan despre Shakespeare și despre voință. Despre puterea de a imagina și de a construi. Despre felul în care voința poate deveni materie. Iar materia acestui an înseamnă: 450 de spectacole din 70 de țări, jucate în peste 60 spații. Și un element recent, introdus sub conducerea noului președinte al festivalului, Vlad Drăgulescu: „Shakespeare Village”, care oferă 40 de concerte și 30 de spectacole, reconstituind viața elisabetană într-un format modern.

„WILL matters!” William contează! Prezența fiecăruia dintre noi contează la acest festival! Contează prezența noastră în orice colț al lumii. Important este să avem voință, pentru că voința creează tot ce ne înconjoară!