„Regele sunt eu”

Marți, 10 septembrie 2024, la Teatrul Național „Mihai Eminescu”, regele a murit și a reînviat. Regele ne-a dat o lecție despre viață și despre moarte, oferindu-ne o seară în care fiecare dintre noi s-a oglindit în Bérenger.

De cele mai mult ori, trăim cu impresia că avem tot timpul înainte. Amânăm discuții, amânăm întâlniri, amânăm oameni, amânăm să privim cerul. Lăsăm totul pentru mâine. Dar cine ne garantează că vine mâine? Iar când ajungem față în față cu moartea, ne revoltăm, ni se pare totul nedrept, netrăit, regretăm amânările. Apoi vine resemnarea. Cum s-a întâmplat cu Bérenger, jucat regal de maestrul Victor Rebengiuc. Ajuns la capăt de drum, regele își dorește cu orice preț să mai trăiască. Îi cere doctorului, jucat cu măiestrie de Șerban Pavlu, să îi găsească un remediu. Deși, inițial, foarte indecis, doctorul își asumă rolul și îl anunță pe rege că va muri, lăsând la o parte toate teoriile despre un potențial sfârșit al lumii, care ar aduce cu sine și sfârșitul regelui. Nici guardul, interpretat de actorul Richard Bovnoczki, nu-l poate ajuta pe rege și nici măcar nu-i mai stă în puteri să-i îndeplinească ordonanțele.

Cu toate astea, regele refuză să accepte că este muritor, are tupeul de a ordona să devină nemuritor, pentru că așa vrea el. Pentru că așa și-ar dori fiecare om – să fie veșnic, să dețină mereu puterea și controlul. Să i se supună toți și toate, inclusiv legile naturii. Dacă spune regele (omul) să plouă, atunci trebuie să plouă! Culmea disperării este resimțită, însă, de rege în momentul în care înțelege că nici propriul corp nu-l mai ascultă. Și-atunci, abia atunci, își face el timp să îi audă pe ceilalți. Inclusiv pe cei pe care nu i-a observat, nici ascultat vreodată, cum este Juliette, servitoarea, interpretată de Florentina Țilea într-o manieră ludică, jucăușă, foarte plină de viață, care prin jocul ei a descarcerat scenele grave ale piesei. Poate cel mai vivace personaj din scenă, Juliette fiind și cea mai tânără, dar cu toată viața care îi pulsează în vene, ea nu știe să o aprecieze. Ea nu-și iubește viața. Foarte importantă și semnificativă, cel puțin pentru mine, a fost urmărirea dialogului dintre Rege și Juliette. Regele care de pe patul de moarte se interesează de soarta infirmierei sale, pe care anterior o vedea doar pentru a o trimite să șteargă păianjenii din dormitorul său, îi dă niște lecții de viață substanțiale. Ceea ce Juliette percepe drept chin, cum ar fi mersul la piață, pentru Bérenger este o bucurie și o învață și pe ea să se bucure de mersul la piață. Îi sugerează să se bucure și de lumina palidă a dimineții, care este enervantă pentru Juliette, nevoită să se trezească foarte devreme pentru a le reuși pe toate. Regele îi explică că „ne naștem în fiecare dimineață”. Or ea, se naște prima și în loc să mulțumească pentru o nouă zi, îi vede doar părțile rele. Aceleași realități – două perspective diferite. Bérenger înțelege că i-au scăpat foarte multe lucruri în tinerețe. A pierdut timp pe lucuri care, pur și simplu, l-au consumat. Și și-ar dori ca Julliete să nu facă la fel. Și-ar dori ca nimeni dintre cei din sală să nu facă la fel.

Decisive roluri au în viața regelui și feimeile care îi sunt alături – Regina Marguerite, prima soție, jucată de legendara actriță Mariana Mihuț și Regina Marie, cea de-a doua soție, jucată de minunata actriță Ana Ciontea. Ambele fiind parcă niște proiecții ale zbuciumului interior trăit de rege. Prima, Regina Marguerite, reprezentând luciditatea, armonia, echilibrul și resemnarea în fața finalului, a doua, Regina Marie, fiind revolta, deloc agresivă, o revoltă tristă, care îl invită în continuare la dans, la o viață frivolă, la plăceri efemere, care trage de viață, care nu acceptă sfârșitul, dar care nu-l mai ascultă. Când Beranger îi ordonă celei din urmă să vină spre el, să-l îmbrățișeze, Regina Marie rămâne inertă, nu poate face niciun pas spre rege. Și se lasă păgubașă. Intră în joc prima soție, care îl conduce pe ultimul drum. Un drum spre care mergem zilnic cu toții. Important este cu cine parcurgem acest drum și cum îl parcurgem pentru ca ajunși acolo, în fața acelei „crăpături” dintre lumi, să reușim să întrezărim Lumina de dincolo.