Stigmatul ca program politic

„Sunt nearătos, diform, până și câinii mă latră când trec prin preajma lor. Sunt nevoit să fiu nemernic, să urăsc plăcerile molcome ale vremii” – aceste două replici rostite de Richard, jucat magistral de actorul Anatol Durbală, le găsesc definitorii pentru tot ce am văzut pe scena Teatrului Național „Mihai Eminescu” în data de 18 ianuarie 2026. Anume de aici cresc picioarele răului în spectacolul „Richard al III-lea” de William Shakespeare, în traducerea lui Horia Gârbea,  regizat de Petru Hadârcă. Odată cu rostirea acestor replici, înțelegem că avem de-a face cu un personaj frustrat, neîmpăcat cu sine. Care suferă de propria urâțenia. Care ar vrea să fie iubit și dorit. Dar nu mai e vorba de fragilitate aici, ci despre o frustrare care se transformă în ideologie. Richard nu caută compasiune, ci legitimitate pentru răul pe care l-a făcut până în momentul acestei confesiuni, omorându-l pe tatăl și soțul lui Lady Anne, interpretată cu multă durere asumată de către tânăra și talentata actriță Corina Rotaru, dar și pentru toate relele pe care le va face mai departe.

Această frustrare, de care ne convinge Anatol Durbală, îi pervertește logica, el ajunge să creadă că nu mai are obligații morale față de lume, o lume care îl exclude nu-i trezește niciun strop de milă, tot ce își dorește este să o posede, să dețină controlul suprem. Se scaldă în sânge și citează din Biblie „sa răspunzi la rău cu bine” și încearcă să atragă și publicul în acest joc mișel al său. Pare că îi reușește, pentru că Anatol Durbală construiește un personaj foarte complex, care place, un personaj care nu este respingător. Respingătoare sunt deciziile pe care le ia. Reușește să facă cu noi, ceea ce face Richard cu oamenii cu care interacționează în piesă – să îi domine, publicul este dominat prin carismă și umor, semenii săi – prin putere și nebunie.

Foarte interesant gândit regizoral momentul și felul în care Richard își enunță întreg programul de nimicire a unei dinastii, făcând asta lângă un mormânt. Dar când povestește publicului despre planul său diabolic, îl prezintă ca pe ceva normal. Richard se comportă foarte natural, când ne povestește că pentru a obține glorie este dispus să meargă la propriu pe cadavre. Și chiar asta face, oricine nu este cu el e văzut drept dușman și e omorât. Totul stă sub semnul morții, iar asta ni se comunică, prin aranjament regizoral, chiar din prima scenă. Groparii – personaje simbol al morții, jucați cu umor de Ghenadie Gâlcă și Mihai Zubcu, care parcă îmblânzesc moartea prin atitudinea lor inofensivă de simpli executanți ai unor ordine, găsesc în groapa pe care au săpat-o un craniu și se joacă cu el. Același craniu stă în vârful piramidei construite de actori în timpul dansului din finalul spectacolului. Doar că în prima scenă jocul cu craniul se face într-un registru sumbru, cu ploaie, tunet și fulger, pe un fundal negru al pământului proaspăt răscolit, iar dansul final e dominat de culoarea albă. Moartea din final, moartea tiranului, a readus echilibrul.

Deși întreg spectacolul stă sub semnul tiraniei și al morții, inclusiv al rachetelor, cu aluzie la armele nucleare, opțiunea regizorală a lui Petru Hadârcă nu împinge spectacolul într-un cadru apăsător până la sufocare. Regizorul aduce dozat momente de umor care detensionează atmosfera. Este vorba de un umor de contrapunct care nu anulează gravitatea. Și aș da doar un exemplu aici – atitudinea cu care Dan Melnic, interpretându-l pe Lord Hastings, mănâncă căpșuni sau măr în timp ce Richard planifică noi răfuieli.

La antipodul acestei atitudini se află densitatea dansului mortuar al lui Lady Anne. Un dans care fascinează prin durerea pe care o transmite cu brațele, cu mâinile, cu fiece deget, dar mai ales prin mimică. În acel dans, Corina Rotaru cu chip angelic, îmbrăcată în alb, a pus tot – ura și disprețul față de Richard, dar totodată supunerea și acceptarea seducerii, frica și agonia toate resimțite până la ultima „zbatere”. Extrem de sugestive sunt draperiile care cad peste ea, de care încearcă să se agațe, ca de o ultimă speranță, a căror culoare roșie se intensifică progresiv, cu fiecare mișcare, până când trupul ei cade răpus. Roșul care o cuprinde nu e doar sânge, ci simbolul pasiunii forțate și sufocante la care a fost supusă înainte de a fi omorâtă. Scenografia fină a Irinei Gurin și mișcarea scenică ghidată de Oleg Mardari au făcut din acest moment al Corinei o veritabilă operă de artă.

Am admirat și felul în care au fost construite personajele din triada mamelor care își deplâng copiii omorâți de Richard. Trei regine, trei mame, trei femei – aceeași soartă sub semnul tiraniei: Tatiana Lazăr, Ducesa de York, mama; Mihaela Strâmbeanu, Regina Margareta, văduva regelui Henric al VI-lea; Cătălina Varaniță, Regina Elisabeta, soția lui Eduard al IV-lea. Toate sunt conștiente de prăpastia pe care o pregătește Richard, dar niciuneia nu îi stă în putere să îl oprească, iar disperarea a fost impregnată pe chipurile fiecărei dintre actrițe. Mihaela Strâmbeanu, pe lângă disperare, aduce personajului său și multă revoltă prin voce și atitudine.

Deși piesa lui Shakespeare a fost scrisă în secolul al XVI-lea, mașinăria de formare și funcționare a tiranilor a rămas neschimbată. Toți frustrații ambițioși care ajung la putere vor să se ia la piept cu lumea. Sau să o „ia la picior”. Și în acest sens găsesc reprezentativ jocul groparilor, Mihai Zubcu și Ghenadie Gâlcă, cu mingea-glob-cap tăiat. Acest moment vorbește despre faptul că întreg pământul se vrea a fi la degetul mic de la piciorul celui care pretinde a deține puterea. Și găsim cu lejeritate personaje similare în lumea în care trăim. Ancorarea în realitatea noastră a piesei se face și prin transmisiunile live ale știrilor la marile ecrane, dar și prin gestul de a face un selfie la înmormântare. Cel din urmă devine chiar simptomatic pentru zilele noastre în care înmormântările, războaiele, crimele și imaginea publică coexistă fără disconfort pe toate rețelele de socializare. Tirania este mediatizată, produce conținut, are vizualizări. Este clar că spectacolul nu vorbește doar despre un rege medieval, ci despre tiranii și tirania din toate timpurile, care construiește o lume subterană de decapitați dacă nu este oprită la momentul potrivit. Dar cum și cine să îi oprească?

Distribuția:
Richard, Duce de Gloucester, fratele Regelui Eduard al IV-lea, regele Richard al III-lea – Anatol Durbală

George, Duce de Clarence, fratele Regelui Eduard al IV-lea – Alexandru Leancă

Regele Eduard al IV-lea – Valentin Zorilă

Regina Margareta, văduva regelui Henric al VI-lea-nMihaela Strâmbeanu

Lady Anne, soția lui Eduard, fiul regelui Henric al VI-lea, soția lui Richard, duce de Gloucester – Corina Rotaru

Ducesa de York, mama – Tatiana Lazăr

Regina Elisabeta, soția lui Eduard al IV-lea – Cătălina Varaniță

Ducele de Buckingam – Iurie Focșa

Lord Hastings – Dan Melnic

Catesby / gropar – Mihai Zubcu

Iacob Tyrell / gropar/ episcopul – Ghenadie Gâlcă

Lord Stanley, conte de Derby – Igor Babiac

Richard,Tânărul duce de York, fiul lui Eduard al-IV-lea – Nicu Ciumașu

Eduard, tânărul prinț de Wales, fiul lui Eduard al-IV-lea- Renata Țurcan

Lord Rivers – Ilie Pârlog

Contele de Richmond – Sergiu Vîzdoagă

Traducere text: Horia Gârbea
Versiune scenică: Petru Hadârcă

Scenografie: Irina Gurin
Univers sonor și muzică: Valentin Lindo Strișcov
Mișcare scenică: Oleg Mardari
Video design: Vlad Adajuc
Light design: Andrei Fotescu