„Sunt mamă, am o datorie față de țară și de neam”. „Matca”, în regia Marianei Cămărășan, la „Teatrul Fără Nume”

„Sunt mamă, am o datorie față de țară și de neam” este laitmotivul spectacolului „Matca”, regizat cu măiestrie de către Mariana Cămărășan, pornind de la „Trilogia speranței. Matca” de Marin Sorescu. Firul roșu al piesei îl reprezintă un caz real din România secolului XX, când o localitate întreagă a fost înghițită de ape și a supraviețuit un singur copil. Mariana Cămărășan duce însă povestea mai departe, ancorând-o în realitatea zilelor noastre. Auzim de-a lungul spectacolului, pe lângă sunetul produs de valurile nemiloase ale apelor, și împușcături, bubuituri care fac casa, zidul protector al oamenilor, tot mai mică și mai neputincioasă. Și în dialogul personajelor este, de asemenea, invocat războiul, căruia îi ține piept tatăl eroinei principale. Iar universul sonor asigurat de Alexandru Dicusar a sporit impactul tuturor scenelor.

Întreg spectacolul are drept centru gravitațional o mamă care refuză să-și accepte maturitatea. Maturizarea se produce, însă, concomitent cu creșterea burții. Cu cât burta și copilul de acolo e mai mare, iar „sorocul” mai aproape, cu atât Irina, viitoarea mamă, interpretată cu totală dăruire de actrița Antonia Barancea, devine mai conștientă de rolul și menirea ei în societate. „Toți venim din Rai în jos de-a bușilea” anume pentru că avem ceva de făcut aici, pe pământ, avem de împlinit un rost. Pornim din rai, dar nimerim în „puhoaie” cărora le ținem piept cu mare greu. Lupta Irinei cu deznădejdea tatălui său, cu dorința lui de a muri, apoi lupta pentru viața propriului copil, lupta ei cu apa, ia forma unui dans pe care tânăra mamă pare că îl dansează când cu viața, când cu moartea. Acest dans scaldă spectatorul prin toate apele vieții. Mișcările denotă deopotrivă și extaz, și durere, și speranță, și disperare. Iar sintagma „Să ținem piept puhoaielor”, repetată de câteva ori de Irina, pare a fi un al doilea laitmotiv al piesei, dar și al vieții umane în general. Irinei i-a reușit. Ea și-a împlinit misiunea, a dus până la capăt lupta, a dăruit lumii un urmaș, a salvat copilul cu prețul propriei vieți. 

Spectacolul intrigă și prin structura cronologică a evenimentelor, căci scenele nu sunt aranjate pe o axă cronologică liniară. Ni se prezintă o retrospectivă. Mai mult chiar, pare că asistăm, uneori, la scenele care se perindă în mintea tatălui copilului salvat. Fetița, interpretată de Nicoleta Zghibarță, care reușește impecabil să își asume rolul unui copil curios, care se simte nedreptățită, așa cum nu are răspuns la toate întrebările, mai ales la cele de importanță majoră, legate de mama, această copilă, fiind la vârsta lui „De ce” sau poate chiar depășind-o, revine, sistematic, cu aceleași întrebări către tatăl său: „Cum era mama”?, „De ce faci mereu așa, când te întreb despre mama?”. Tatăl, jucat de Alexandru Dicusar, care a redat într-un mod desăvârșit abisul din sufletul personajului său, nu îi poate spune adevărul micuței. Nu are încă curaj pentru a îi spune că și-a sacrificat propria viața pentru viața ei. Din acest motiv se refugiază în cântec. 

Pe lângă povestea răvășitoare pe care o transmite piesa, ea mai transmite și o stare pe care spectatorul o ia acasă, cu care trăiește mult timp după ce părăsește încăperea „Teatrului Fără Nume”. Drama personajelor din piesă este resimțită foarte îndeaproape de spectatori datorită dexterității și jocului absolut impresionant al tuturor actorilor: Antonia Barancea, Galina Lazarenco, Nicoleta Zghibarță, Anatol Burlacu, Ion Munteanu, Alexandru Dicusar, Tudor Carapascal și datorită proximității în care este jucată.

După vizionarea aacestei piese de teatru, privim viața cu alți ochi! 

Spectacolul a fost realizat cu sprijinul Institutului Cultural Român „Mihai Eminescu” la Chișinău, în cadrul unei colaborări cu Ministerul Culturii al Republicii Moldova și „Teatrul Fără Nume”.