Romeo Aurelian Ilie: „Îngerii din brad”

De cum am băgat bradul în casă și l-am desfăcut din plasa în care fusese strâns pentru a fi mai ușor de transportat, mai înainte chiar de a-l potrivi în suportul special de brad, dintre cetinile sale verzi, veșnic verzi, cum spune cântarea, s-au zburătăcit trei îngeri… albi. Cu aripi albe, strălucitoare, frumos aranjate, cu veșminte aurii, cu cârlionți în păr, cu aureolă galbenă deasupra capului, ce mai, trei îngeri exact ca în icoane. Nici nu am apucat să îmi revin din uimire că primul dintre ei, a și început să îmi vorbească, pe un ton cât se poate de firesc, vesel spre șugubăț, într-o limbă română curată, fără pic de accent ciudat, nici măcar cu accent ceresc:

– Am venit la tine ca să îți dăm două vești: una proastă și una bună. Cu care vrei să începem?

– Cu cea proastă… Am bâiguit eu încurcat, cumva mecanic sau din inerție știind că așa se alege, de obicei, în astfel de situații. Adică în situația în care ai de ales pentru prioritatea celor două tipuri de vești, nu în situația în care ești pus în fața acestui tip de alegere de către un înger, pentru că, sincer, nu mai auzisem până acum să se mai fi întâmplat asta vreodată, cu altcineva. Moment în care, al doilea înger, pesemne cel însărcinat cu aducerea veștilor proaste, a făcut un pas în față și mi-a spus, cu o mină serioasă, cum se cuvine în astfel de situații:

– Și anul acesta vei fi singur de Crăciun! De parcă eu nu mă prinsesem deja de această realitate regretabilă. Vorba aceea, dacă până cu câteva zile înainte de Crăciun ești singur cuc, care ar fi șansele că fix în cele câteva zile rămase, să apară, din senin, marea dragoste. Că doar Cupidon intră în acțiune peste vreo lună jumătate.

– Mda, mă așteptam la asta, zic eu, de data aceasta, resemnat. Și vestea bună care este?!

– Vei petrece sărbătorile de iarnă împreună cu noi, spuse vesel cel de-al treilea înger, confirmând astfel că fiecare dintre ei aveau dinainte stabilite sarcinile.

– Cu voi? Și ce vom face împreună? Am întrebat eu uimit, și cred că aveam ochii cât cepele de uimire.

– Vei vedea! Au spus cei trei îngeri, de data aceasta împreună. Apoi primul dintre ei, chicotind: pentru început, hai să împodobim bradul!!

Și nici una, nici două, au dat iama în cutia cu globuri, beteală și instalație și din trei fâlfâiri din aripi de fiecare, bradul era perfect împodobit, asortat, sclipitor, ce să mai, ca în revistă și ca în reclame. Doar o stea îi mai lipsea, pentru vârf.

– Dar aveam pe acolo pe undeva și o stea, am spus eu, la fel de încurcat.

– Bine spus, aveai, a chicotit primul înger. Nu era bună!

– De ce?

– Era din plastic. Și e păcat. Steaua Nașterii Domnului nu poate fi înlocuită de o bucată de plastic sau de lemn sau de metal.

– Păi și cum să pun în vârful bradului o stea adevărată? E cu neputință!

– Poate pentru tine este cu neputință, dar nu și pentru noi. Și imediat s-au ridicat puțin spre tavan, s-au învârtit în horă îngerească și cât îi clipi, în tavan s-a format o gaură și prin ea a coborât o stea minunată, foarte strălucitoare și s-a așezat cât se poate de firesc în vârful bradului.

– Oh, nu!!! Tavanul meu!!! am strigat eu, deznădăjduit, când am văzut ce au făcut. Acum o să îmi plouă și o să îmi ningă în casă!!! Cum ați putut să îmi faceți una ca asta?!

– Dar ți-am adus în vârful bradului Steaua Nașterii Domnului! Este cea adevărată!!! Este o minune!! Mi-a replicat, radiind, al treilea înger, cel cu vestea cea bună.

– Nu cred că am nevoie de așa minuni!!! am spus eu cu ochii în tavan și cu durere în suflet.

– Hmmm … Pentru că nu ai știut să te bucuri de acest dar, o să avem grijă să îți mai facem astfel de surprize zilele acestea, spuse mâhnit îngerul al doilea.

– O să vezi imediat, spuse primul înger chicotind, pentru că se pare că aceasta era starea lui naturală.

– Dacă tot am terminat de împodobit bradul, eu zic să trecem la gătit, spuse și cel de-al treilea înger, aparent foarte serios. Și în secunda următoare erau deja în bucătărie și sub pretextul că vor să frământe cozonaci, au început să împrăștie făină peste tot, prin toată bucătăria. Dar când m-am uitat mai bine, nu doar bucătăria era albă, ci toată casa: și dormitorul și livingul și baia. Era făină peste tot, în strat gros. Mi-am pus mâinile în cap. Iar un moment mai târziu mi-am putut da seama că făina se transformase deja în zăpadă, dar nu una rece, ci dimpotrivă, plăcută la atingere, atât ca temperatură cât și ca textură.

În mod normal m-aș fi enervat și mai tare decât la faza cu tavanul. Dar, nu știu de ce, m-am trezit teleportat în copilărie, pe uliță și mai apoi pe derdeluș, și prin fața ochilor mi-au trecut imagini cu mine venind de la săniuș, intrând în casă înghețat și mâncând cu poftă din cozonacii făcuți de mama.

• a trezit din reverie chiar mirosul de cozonac cald, proaspăt care îmi invada nările. Când am deschis ochii, pe masa din bucătărie erau doi cozonaci aburinzi. Deja obișnuit cu lucrurile stranii care mi se întâmplau de o bucată de timp, că în preajma îngerilor se pierde automat noțiunea timpului și pășești, fără să îți dai seama, în veșnicie, nu m-am mai arătat uimit. În schimb, m-am arătat pofticios. Și fără să stau mult pe gânduri, mi-am tăiat o felie și când am gustat, avea exact gustul cozonacului mamei. Asta m-a emoționat teribil. M-am întors către îngeri și nu i-am mai certat, ca data trecută, ci dimpotrivă, le-am mulțumit. Însă ei nu au fost la fel de încântați de gestul meu. Ba al doilea dintre ei, cel mai aplecat spre negativ, după cum se pare, m-a și certat:

            – Cum ai putut să mănânci din cozonac înainte de Crăciun? Doar suntem încă în post.

            – Of, îmi pare rău!! Mii se scuze, am băiguit eu, speriat. Nici nu mi-am dat seama… Mirosea prea bine… Mi-a amintit de copilărie…

– Bine, fie, te iertăm. Înseamnă că în suflet erai deja din nou copil, și copiii nu trebuie să postească, mi-a spus, împăciuitor, cel de-al treilea, cel cu veștile bune.

– De altfel, nici nu mai este vreme pentru regrete și pentru tristețe. A venit ceasul, a spus primul înger, amfitrionul, plin de entuziasm.

– Ce ceas?, am întrebat eu nedumerit.

– Ceasul Nașterii Domnului! Privește! Și face un gest cu mâinile și cu aripile spre icoana Nașterii Domnului din perete, de care aproape că uitasem, și îmi arată cum scena începe să devină vivantă. Am rămas uimit, cum cred că era și firesc. Dar și mai mare mi-a fost uimirea când am văzut că ușor, ușor, scena a ieșit cu totul din icoană și s-a transmutat în livingul meu: în mijloc, ieslea, în iesle, Pruncul Iisus, Maica Domnului și dreptul Iosif, lângă el, în stânga magii, în dreapta păstorii și pe undeva prin preajmă și un ied și un miel. Iar steaua din vârful bradului s-a mutat deasupra ieslei. Imediat, cei trei îngeri care mă vizitaseră au zburat până deasupra Pruncului și au în început să cânte: „Slavă întru cei de sus, lui Dumnezeu, și pe pământ pace, între oameni bunăvoire”.

Iar eu, fără să mai încerc să înțeleg cum s-au făcut toate acestea, am mers și m-am închinat și eu în fața Pruncului Sfânt, aducându-i ca dar modest, o lacrimă de recunoștință.