Otilian ALINESCU: Săteanca

De două săptămâni, locuiesc pe o țâță. Mare-mare! De la gurgui şi până la capătul ei îs cam şapte kilometri. Țara asta mi se pare o femeie cu o mie de țâțe printre care şerpuiesc drumuri, râuri…

Să trăieşti pe gurgui e o minunăție – vezi tot ce se petrece în jur. Vezi cum pe şoseaua din vale maşinuțele ca furnicile de undeva vin şi undeva se duc. Vezi alte țâțe la fel, precum cea de pe care vă scriu, dar mai mici, ca de fetițe, cărora abia le începe a creşte părul pe subțuori. Pe una, iată, câteva case alb-roşii dau ochilor bucurie, pe alta – două morişti de vânt ne anunță că suntem în veacul marilor tehnologii.

Tot de aici, de sus, fantastic pare asfințitul. Păcat că nu mi-am luat cu mine aparatul de fotografiat.

Aici, în sătucul de pe munte, e bine de trăit. Doar una e rău – în zilele de odihnă nu circulă transportul public. Deloc! Şi ca să te duci undeva neavând nimic, nici măcar bicicletă, e beda. De aici şi până la cel mai apropiat orăşel îs cam şapte kilometri. De dus e bine – e la vale. Dar înapoi?..

Ieri, îndată după lucru, descoperind că nu mai am nimic de mâncare (provizii), am încălecat pe sandale şi tuli-o la vale. Din careva surse auzisem că seara este, totuşi, un autobuz, de aceea, ajungând în vale şi întrând în magazin, am cumpărat produse mai de toți banii ce-i aveam cu mine. Cu o geantă bucşită la refuz pe umăr, cu o pungă plină-plină în o mână şi cu şapte litri de apă în alta, am pornit spre oprire. Acolo aştept, aştept… Vine ora, dar autobuzul – iok.

Iokălămănă! – am exclamat eu, – cum aşa?! Ce să fac?! Să tăbârcesc la deal o aşa greutate îmi păru din sfera imposibilului. Îmi veni o idee naivă – ca să uşurez puțin povara, să înfulec ceva din ea. Au încăput în mine patru banane şi două înghețate.

Diferență mare n-am observat. Pe lângă geanta şi sacosă, s-a îngrelat şi pâncele… Dar n-am avut încotro, trebuia să mă pornesc, că nu era să dorm la oprire. Am agățat geanta de umăr, în mâini, am înhățat restul şi am pornit încetişor, hai-hai.. Am cotit la deal şi, când colo, chiar în fața mea, văd o femeiuşcă împingând bicicleta. Să duci un munte în spate, dar când ochii îs țintiți în fundul unei femei, muntele ți se pare pană. Nici nu ştiu de unde mi-au apărut puteri şi dorința de a merge.

Merg, merg din urma ei şi la un moment îmi zic: „Ia s-o ajung să-i văd şi fețişoara. Vdrug îi muma pădurii” O ajung, o întrec, privesc cu coada ochiului – simpăticică. Nu fac nici trei paşi că aud cum mă strigă:

– Senior! Senior!

Mă întorc. Ea îmi spune nu ştiu ce şi-mi arată la cornul bicicletei. Am înțeles că vrea să mă ajute.

– No, no, – îi răspund eu. Ea iar ceva îmi spune.

– No understand, – îi zic. Ea îmi înhață punga şi o trage la ea. Şi iar ceva îmi spune. De data asta în engleză. Eu iar:

– No understand.

Руский знаешь (știi rusa)? – rosti ea într-o rusă stâlcită.

Да. Знаю (Da. Știu).

– Дайте помогу (Permite-ți-mi să vă ajut).

Eu, de bucurie că am găsit pe cineva de-al nostru, nu ştiam ce să fac. Îmi venea s-o cuprind şi s-o sărut din cap până-n picioare. Am înhățat bicicleta din mâinile ei, în prealabil, agățând pe ea tot ce aveam, şi la drum. Glasul ei îmi părea miere. Eram gata să o ascult la infinit.

– A вы откуда, с Украины (De unde sunteți, din Ucraina)?

– Нет, с Молдавии (Nu, din Moldova).

– Şi ştiți româna?

– Da, ştiu.

– Dar de unde sunteți, din care Moldovă?

– Cum, din care?

– Din cea română sau?

– Păi, dacă ştiu rusa, îs din cea care nu e română.

– Dar de unde anume, că eu tot îs de acolo?

– Din Ialoveni.

– Dar eu îs din Cimişlia.

Eu am afighit. Dacă mai zice că e şi din Gura-Galbenei, chic jios mort.

– Chiar din Cimişlia? Sau…

– Nu. Din Gura-Galbenei.

Aaaaaaaaaaaaaaaaa!

Cum aşa? La tocmai cinci mii de kilometri, urcând un deal abrupt, să-mi vină în ajutor nu nimeni altcineva decât săteanca mea (Gura-Galbenei e satul meu de baştină)?! Şi fundulețul frumos, şi fața simpatică, şi glasul de miere – toate-s roadele meleagului meu?! Şi ele uite-s, la o mână întindere de mine! Tocmai aici m-au găsit, la capătul pământului! Tocmai aici au venit să mă ajute!

Nu-mi venea a crede. Cum aşa?

Totuşi, este Dumnezeu…

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

  1. Caracteristica timpului nostru perfect redată. Doar că rusismele deja pleacă din uz, autorul e nostalgic după rusisme. Am avut un caz în spital, secția microchirurgie, în 1991, accentuez, atunci rusa era în putere, păi uite un pacient de vr-o 18 ani din Ialoveni, dintr-un sat nu cunoștea absolut limba rusă. Eu am rămas tablou. Povestioara redă timpul istoric al epocii contemporane basarabene, rusismele pare, însă, să strice farmecul literar propus.