O întâmplare de lângă Piața Centrală

Ieri, trecând pe lângă Piața Centrală, am observat, nu deparde de ușa pavilionulului de carne, jos, pe trotuar – o „mojilică” (reg. movilă) de leurdă. Lângă ea – nimeni. Numai m-am aplecat să studiez mai îndeaproape conținutul mojilicăi, că a răsunat, chiar la ureche, un glas de fetiță:

– Ați dorit ceva?

– Ce e asta? – am făcut-o eu pe „незнайка” (rus. m-am prefăcut că nu știu nimic), pentru a-mi mai delecta urechile cu glăsciorul ei frumos. Fetița era ca un muguraș gata să înflorească. Avea cam treisprezece anișori – firavă, zveltă, plină de viață… Deținătoarea unei puteri uriașe pe nume „puritate” mă privi cu ochii ei mari, cosmici, dar ca de pisică flămândă, fiindcă tare își dorea să vândă, cât mai repede, acea mojilică:

– E черемша (rus. usturoi sălbatic).

– Pentru ce e? De pus în borș? – am continuat să o fac pe „незнайка”.

– Nu. E pentru salată, – a zis ea vesel, – dar dacă doriți, o puteți pune și în borș…

– Dar cum s-o pun în salată, așa crudă sau s-o fierb?

– Nu trebuie fiartă. Așa crudă. Adăugați oleaca de ulei sau de maioneză..

– Să adaug și ceapă?

– Nuuu! Ceapă nu, că și ea e ca ceapa.

– Dar patlajele (reg. roșii)?

– Da, se poate!

– Și cât costă o legăturică?

– Cinci lei.

– Dați-mi una.

Numai fata s-a aplecat spre mojilică, că aud la ureche un alt glas, la fel de frumos, dar de femeie deja în vârstă:

– Luați, că are multe vitamine.

– Păi, eu asta și fac.

– Să v-o dau în kulioșel (reg. sacoșă)? – mă întrebă fetița.

– Doar dacă e degradabil.

– Cum e? – se miră mama fetiței, privindu-mă uimită.

– Degradabil.

– Degradabil, mamă-i. Neta nu știi ce înseamnă „degradabil”?

– Nu.

– Care se descompune.

– Da, – am confirmat eu.

– Și de unde să le iau?

– Nu știu, trebuie să se vândă pe undeva. Dar nu vă faceți griji, dați-mi-o așa, neînvelită.

– Vă mulțumesc! – a rostit mama copiliței, cu ochi la fel de vioi, dar puțin mai tomnatici.

Am luat legăturica, am băgat-o în geantă și m-am pornit repede spre casă…

Ce m-a copleșit și, în același timp, m-a trezit la viață, m-a încărcat cu optimism – simplitatea lor. Lume cu mâini bătătorite, cu haine ponosite, dar curate, cu un fel de „iertați-mă” în priviri… În aceste două ființe, rămase lângă grămăjoara de leurdă, mi-am văzut rădăcinile. De acolo am pornit neînțelegând, zbor sau cad… dar când întâlnesc astfel de lume, îmi dau seama că toți pașii făcuți de atunci, de câd am plecat din satul de baștină, îs doar în coborâre… Că fericirea adevărată a rămas acolo, între casele mici, pe drumurile colbăite sau inundate de glodul de nestrăbătut…