Teme și motive în lirica eminesciană (partea II)

Consider elocvente pentru subiectul abordat poeziile: ,,Venere și Madonă”, ,,Odă (în metru antic) ” și ,, Scrisoarea IV ”. Aceste opere cuprind în ansamblu temele și motivele fundamentale ale liricii eminesciene: iubirea, natura, femeia, genialitatea, timpul, moartea. Iubirea în aceste creații lirice se realizează în plan oniric, fiind idealizată la un nivel incomparabil. ,,Venere și Madonă” sau ,,Scrisoarea IV” scot în evidență aspirațiile erotice ale eului poetic eminescian, concentrate nu doar asupra sentimentului propriu-zis, dar și asupra elementelor adiacente. Femeia din poeziile selectate este o apariție inedită, deoarece apare nu doar ca o figură divinizată de către eul viril, cum suntem obișnuiți, ci și ca o figură desacralizată, demonizată și discreditată de acesta. Mai mult, descoperim natura ca spațiu al derulării erosului eminescian, pe care poetul o transformă într-un spațiu edenic, detașat de realitate, dar care deconspiră aspirațiile poetice absolutiste. Totodată, ,, Odă (în metru antic)” prezintă genialitatea ca temă definibilă pentru creația eminesciană, marcând incompatibilitatea aspirațiilor poetice cu ideea de timp și moarte.

Iubirea este o temă absolută pe care se sprijină întreaga creație lirică eminesciană. Eul poetic este torturat de acest sentiment profund, dovada acestei idei fiind poeziile ,,Scrisoarea IV” și ,,Venere și Madonă”. Cu siguranță, acest sentiment efervescent este provocat de un ideal feminin în căutarea căruia este eul eminescian. Pentru poeziile enunțate mai sus antiteza este construcția lor lirică. Sentimentalismul din ,,Scrisoarea IV” alternează între iubire și dezămăgire. În prima fază, eul liric își exteriorizează toată dragostea pentru ființa iubită, fiind nesătul de a-i admira frumusețea (,,O, arată-mi-te iară-n haină lungă de mătasă, / Care pare încărcată de o pulbere-argintoasă ”). În această operă chipul femeii capătă caracter angelic, spre care aspiră instanța lirică (,,Ca un chip ușor de înger e-arătarea adoratei”). La Eminescu iubirea devine o modalitate de coeziune cosmică, însăși spațiul idilic demonstrează acest lucru. În ,,Scrisoarea IV” spațiul romantic este construit într-o manieră ce dă senzație paradisiacă, ,,castelul singuratic”, ,,lacurile”, ,,codri”, ,,lebedele albe”, ,,luntrea” fiind elementele definitorii ale acestuia.

Nu există spațiu romantic eminescian în care să lipsească luna, care a devenit un laitmotiv pentru lirica lui Mihai Eminescu. Luna este regină a nopții în jurul căreia este construit întreg cadrul natural, toate tainele iubirii sunt depozitate în lumina lunii care este, totodată, și o stăpână peste ape (,,Dimpreună cu al lunei disc, stăpînitor de ape.”). G. Călinescu susținea că ,,Luna este locul lunaticilor, al visărilor sterile, și călătorul va găsi acolo depozitat, tot ceea ce se pierde pe pământ, timp, lacrimi, averi”. Acest lucru este dovedit în partea a doua a poeziei, când eul liric parcă se trezește dintr-un vis și-și dă seama că această iubire e doar o iluzie, fapt evidențiat în versurile: ,,Fantazie, fantazie, cînd suntem numai noi singuri, / Ce ades mă porți pe lacuri și pe mare și prin crînguri!”. Trezit din acest vis, el devine instant rece, caracterizat de o violență ferină asupra dragostei și asupra femeii, atingând chiar o explozie nervoasă. În această etapă eul liric disprețuiește iubirea (,,Să sfințești cu mii de lacrimi un instinct atît de van / Ce le-abate și la păsări de vreo două ori pe an?”) și conștientizează că dragostea nu condiționează fericirea, ci noi vrem să credem acest lucru, devenind actorii propriei vieți care este analogată cu un ,, teatru de păpușe ”. În final, femeia, care anterior era proslăvită, este desacralizată și profanată, fiind învinuită de infidelitate (,,S-auzi zornetul de pinteni și foșnirile de rochii, / Pe cînd ei sucesc musteața, iară ele fac cu ochii?”) , precum și de faptul că nu împărtășește aceleași sentimente neprihănite (,,Pătimaș și îndărătnic s-o iubești ca un copil / Când ea-i rece și cu toane ca și luna lui april?”).

În acest context, cercetătoarea Rosa del Conte susținea că în poezia eminesciană ,,Iubirea este și ea o chemare a absolutului: este ‘dor’ pur. Și nu își are hotarele pe pământ, ci în cer.”. Imagina finală din această operă e un moment de dezămăgire poetică față de femeie care a reprezentat speranța de transcendere (,,N-o mai caut… Ce să caut? E același cîntec vechi, / Setea liniștei eterne care-mi sună în urechi;”), instanța lirică fiind într-o perpetuă căutare a absolutului prin iubire, idee relevată în secvența: ,,Aspru, rece sună cântul cel etern neisprăvit…”.

Construcția antitetică a poeziei ,,Venere și Madonă” este evidențiată chiar din titlu: Venera la romani este zeița iubirii, a frumuseții lascive și fertilității, pe când Madona este înfățișarea Maicii Domnului în artele plastice, femeie cu chip serafic. Această operă ilustrează idealul feminin eminescian spre care aspiră eul poetic. Din primele versuri este ilustrată ideea de venerare a femeii iubite pe care eul creator a sacralizat-o prin poezie (,,Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este, / Lume ce gândea în basme și vorbea în poezii”). Instanța lirică este meditativă și conștientizează că iubirea este un sentiment îmbătător și, de multe ori, acesta ne împiedică să vedem lucid realitatea. În acest sens, este realizată o imagine paralelă a femeii din vis, din poezie cu cea din realitate. Astfel, eul lucid își dă seama că, învolburat de sentimentul de dragoste, i-a conferit femeii afrodiziace cu ,,buza […] învinețită”, ,,fața pală”, ,,fără suflet”, calități angelice (,,Și-am făcut din tine-un înger, blând ca ziua de magie”), asemănându-se cu pictorul Rafael (,,O, cum Rafael creat-a pe Madona Dumnezeie,[…]/ Eu făcut-am zeitate dintr-o palidă femeie”). În final, eul liric venerează din nou femeia iubită, conștientizând că aceste acuzații sunt vagi, revine la ideea că iubirea face din femeie o sfântă (,,A fost crudă și nedreaptă, fără razim, fără fond. / Suflete! de-ai fi chiar demon, tu ești sântă prin iubire”).

În opera eminesciană iubirea este de neconceput în afara ideii de genialitate, care se confruntă cu ideea de moarte și timp ireversibil. Poezia ,,Odă (în metru antic)” este o poezie de maturitate poetică care demonstrează incompatibilitatea omului de geniu cu lumea comună. Aceasta debutează cu o meditație asupra destinului profan al omului absolut aspirant la idealuri absolutiste, nemulțumit de condiția sa umană (,,Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată; / Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi”). Urmează o secvență în care eul poetic este lucid și conștientizează că moartea este inevitabilă (,,Pân-în fund băui voluptatea morţii / Ne’ndurătoare.”); iubirea fiind concepută ca o formă de inițiere în moarte, idee evidențiată cu ajutorul oximoronului: ,,Suferință tu, dureros de dulce…”. Totodată, este creionată ideea că geniul creator este într-o continuă căutare a absolutului, fiind frământat de noi idei cosmogonice, iar condiția sa umană îl împiedică să cucerească nemărginirea, de aceea, el aspiră, în același timp, spre eternitate (,,Pot să mai re’nviu luminos din el ca / Pasărea Phoenix?”). În încheiere, eul revine la starea de luciditate și înțelege că moartea este condiția de reîntoarcere în sine a ființei (,,Ca să pot muri liniştit, pe mine / Mie redă-mă!”).

Prin urmare, opera eminesciană este o carte de vizită a literaturii române, ,,cu Eminescu se naște limbajul poetic românesc” (Maria Șleahtițchi). Cu siguranță, Mihai Eminescu este o inovație a literaturii române, care a reușit să confere acesteia un rafinament inexistent până la venirea sa în literatură. Lirica eminesciană abordează probleme existențiale. Descoperindu-l pe Eminescu, descoperi viața și frumusețea cuvântului artistic!