UN ALT FEL DE ARTICOL

Nu știam ce voi scrie atunci când l-am trecut drept titlu al unui eventual articol. L-am scris cu mai mulți ani în urmă. L-am scris pur si simplu. Un alt fel de articol. Atât. Nu aveam nici o temă concretă. Drept care, am și uitat de el. Doar memoria calculatorului l-a reținut.

Dar iată că viața mi-a oferit o temă. Și nu tocmai plăcută. Și cu atât mai mult nu tocmai dorită.

S-o iau cu începutul.

Era în 1991. An greu pentru toți locuitorii din Moldova. Eram ca în durerile facerii. Se năștea Democrația. Lucram la revista „BASARABIA”, organ al Uniunii Scriitorilor din Moldova. Pentru servicii medicale eram arondați la Policlinica Republicană, deoarece acolo figura și Fondul Literar.

Într-o dimineață de decembrie durerea de dinți m-a dus la cabinetul stomatologic din acea instituție. Pe ușă era trecut: MEDIC STOMATOLOG S.GH.PIROJOC.

Nu-l cunoșteam. Nu mai fusesem pe acolo. Stau răbdătoare și aștept, căci așa mi s-a spus atunci când am bătut la ușă, deoarece nu era nimeni care să mai aștepte.

Între timp, a venit un pacient, care a și intrat. Eu aștept. Pacientul a ieșit și când am vrut să intru, iar mi s-a ordonat să mai aștept. Mde. Aștept. Căci medicul stomatolog Pirojoc era stăpân acolo. Vine alt pacient. La fel, trece pe alături și intră direct, fără să mai bată la ușă. Atunci, împinsă de suferință, intru direct, fără să mai aștept invitația. Medicul, vădit enervat de „impertinența” mea, îmi ia din mână fișa medicală și citește: „FONDUL LITERAR”. Și ca un scăpat de la ospiciu, mi se adresează: „Tu nu la mine să vii, ci la ai tăi, la cei care ați vrut Perestroikă.” Și ca să-și verse furia până la capăt, i se adresează celui care se si așezase în scaun: „O vezi, asta-i una din cele care a vrut Perestroică și care dorește schimbarea, care vrea limbă și alfabet latin și tot așa.”

Eu, speriată dar și înjosită într-un hal fără de hal, am închis ușa din afară și, lovită până la sânge, am luat-o la deal, spre stația de troleibuz, plângând aproape în hohote.

Am trăit cu această durere în inimă câteva zile, după care am scris la cotidianul CHIȘINĂUL DE SEARĂ un articol „Încotro ne îndreptăm, oameni buni?”.

Mi s-a spus că după apariția în ziar a acelui articol, a fost convocată o ședință, în care a fost discutat acel incident. Țin minte că șefa de secție și-a cerut scuze de la mine, în numele acelui medic.

Au trecut de atunci mulți ani. Demult am și uitat de acea primire deloc prietenoasă, a acelui medic.

Ce m-a făcut acum să-mi reamintesc de acel episod urât?

Peste omenire a venit pandemia. Lucru hâd, nesuferit. Dar căruia trebuie să-i facem față. O dată la o lună sau două obișnuiesc că trec pe la frizerie. Și așa cum am una chiar alături de casă, de mai mulți ani îi trec pragul. Odată cu declararea pandemiei au fost introduse și anumite norme și restricții, cum ar fi purtarea obligatorie a măștii de protecție.

Primăvara, când ni s-a redat dreptul la viață, după o ședere obligatorie în case, m-am dus și la frizerie. Doamna mă vede cu masca pe față și-mi spune că boala nu-i tocmai așa cum o descriu unii, că oamenii au mai murit și altă dată și tot așa. Mă rog, fiecare cu părerea sa. Alte teme de discuții nu mai existau. A mai trecut o lună. Eu din nou îi trec pragul. Și tot cu masca pe față. Nițel mai aprigă, reia același discurs de acum o lună: că lucrurile nu stau tocmai așa cum ni se prezintă. Eu tac. Cu părul tuns îmi văd de drum. În preajma Crăciunului din nou m-am dus să mă mai primenesc. Cu masca pe față. De data aceasta, la fel a adus vorba de covid, dar deja pe un ton ceva mai domolit. M-am achitat pentru servicii, i-am lăsat și ceva bacșiș și, urându-ne un nou an mai blând și mai bun, ne-am despărțit omenește. Acum câteva zile mi-am zis că ar fi cazul să mai trec pe la frizerie și, așa cum eram în preajmă, am decis să intru să mă lămuresc cu surplusul de plete ce-mi crescuse de la Crăciun, în timp de o lună.

Numai că de data aceasta am dat de belea. Dacă a tot văzut că „bate șaua” în zadar, a trecut direct la atac: „Ce, tot vă temeți de covid? Ha, dar v-a crescut foarte mult părul. Să știți că o să vă coste…”. Eu tac. Mai erau două persoane înaintea mea. Dacă vede că „nu mă las convinsă”, continuă și mai violent tirada, de data aceasta mai pe șleau: „De ce nu vă duceți și la alte frizerii? Că doar sunt la tot pasul. Ce, doar ea există, ce, doar ea trebuie să lucreze pe bani puțini, că doar are atâtea de achitat?!”. Eu tac. Venisem doar pentru un tuns. Dar încep să cam înțeleg, în sfârșit, câte ceva. „Ce, nu vă convine prețul? ”. „Dar eu nu vă spun mimic”. „Da, nu spuneți? Dar cine data trecută comenta că… Și dă-i drumul cu invectivele…!”. Să fi uitat cu desăvârșire cât de frumos ne-am despărțit data trecută? Începuse să-mi pună în gură vorbe care nici prin cap nu-mi trecuseră vreodată. Cică eu i le-am spus în față. Așa i se tânguia clientei pe care o tundea.

Speriată că n-o să-i țin piept, m-am ridicat și, ca și scuipată din urmă, am ieșit. Îmi era fumuriu înaintea ochilor. Nu vedeam bine semaforul. Am ajuns, într-un sfârșit, cu bine acasă. Dar aici nu-mi găseam locul. O sun pe o fostă foarte bună, fidelă și devotată colegă, si-i povestesc cele pățite adineauri de mine. Cu cele mai înțelepte și convingătoare argumente a reușit să mă „readucă la realitate”. Dar pentru puțin timp. Căci seara și mai ales noaptea întrebările continuau să mă roadă: de ce? Cu ce am greșit? Da, e frizerie particulară, sunt atâtea în jur, poate și mai bine amenajate și cu respect față de clienții săi, ce mă face să mă țin anume ea?

Și m-am dumerit! Are oroare față de mască. Are oroare față de tot și de toate câte se petrec în jurul nostru. Care oroare s-a răsfrânt și asupra mea, nevinovata. Din cauza pandemiei, a scăzut numărul clienților și, implicit, a veniturilor. Dar taxele trebuiesc achitate. Taxele nu au covid! Iar de toate vinovată este… blestemata de mască.

Acum stau și mă întreb: câți oameni încap într-un om? Câte fețe poate să aibă o singură persoană? De ce necazurile care se abat nu-l fac mai bun, mai înțelegător, mai iertător? Dimpotrivă, îl împietresc, îi omoară omenia, compasiunea? Oare această pandemie nu e și o lecție din care ar trebui să învățăm ce este Bunătatea și Respectul față de noi înșine, în primul rând, apoi și de aproapele nostru? A răni e atât de ușor. A fi Om e atât de greu?

Articol semnat de ziarista Viorica MORĂRAȘ