Viorica Ciubotaru: „PRIETENII”

           Pe-ale vieții poteci

Trenul București-Iași sosi în Gara de Nord cu doar câteva minute înainte de a-și lua avânt spre fosta capitală a Moldovei. Grăbiți și nițel agitați, pasagerii își ocupaseră în fugă locurile  rezervate din timp. Un fluierat strident al locomotivei anunță imediat plecarea. Mă uit în jur. Studiez  cu cine voi fi în următoarele ore  tovarăș de drum. Constat că toți am fi cam de aceeași baie. Mă fac comodă în locușorul meu și mulțumită  las pleoapele să-mi cadă în voie. Am așteptat cu nerăbdare acest moment – să mă așez și să închid ochii, în speranța că voi piroti cât de cât. Eram în drum de la ora cinci a dimineții. Emoțiile călătoriei ce urma să o fac nu m-au lăsat să mă odihnesc noaptea precum mi-aș fi dorit.  Orele rezervate relaxării totale nu mi-au fost de mare folos în acest sens.  Așadar, eram convinsă că voi ațipi, fie și iepurește, în lungul drum spre Iași.

            Preț de câteva minute se așternuse o liniște molcomă ce-mi alimenta speranța că mă voi deconecta în pace de la forfota din jurul meu. Ascultam doar cum trenul alunecă ușor pe șine.

            La un moment dat îl aud pe domnul ce stătea în fața mea pronunțând cuvântul Craiova. Întrucât și eu veneam din aceeași direcție, curiozitatea m-a făcut să deschid ochii destul de obosiți.

• Veniți de la Craiova?
• Da.
• Înseamnă că am călătorit cu același tren?
• Nu, că noi cu nevastă-mea am venit pe alt drum, pe sus.

            Mă rog, mai sunt și alte linii de tren, alte drumuri care te pot duce spre București, – mi-am zis și am revenit la moțăitul meu mult râvnit. Liniște. Dar nu pe mult timp. Cetățeanul din fața mea se dovedi a fi foarte vorbăreț și dornic de comunicare. A mai schimbat câteva opinii cu soția sa, dar parcă nu-i era suficient. A pândit momentul când am întredeschis nițel ochii și-mi adresă curios întrebarea:

• Și dumneavoastră veniți de la Craiova?
• Nu, de la Slatina.
• Aaa, ați fost de sărbători la copii?
• Da, la fiică-mea, care-i căsătorită acolo, la neamuri, cum ar veni.

Și tot așa, legasem pe neprins de veste capăt de vorbă. Eu, în loc să-mi văd de dulcele și mult râvnitul meu somn, m-am pomenit angajată  într-un dialog destul de antrenant și haios. Întrebările curgeau gârlă, la fel și răspunsurile. Doamna din dreapta interlocutorului meu asculta și doar zâmbea. Astfel, am aflat că domnul e stabilit la Bârlad încă din anii tinereții, că a lucrat în diverse locuri profesând cu plăcere numeroase meserii, care-i aduceau nu doar câștig frumușel, ci și satisfacția a ceea ce făcea, fiind foarte priceput în toate. Omul nu se lăuda, pur și simplu povestea. Și o făcea într-un mod atât de iscusit, încât nici nu băgam de seamă când trecea de la un subiect la altul. Îl ascultam cu atenție, dar și cu plăcere. Demult trecusem și de Focșani, iar el nu prididea cu istorisire sale de-o viață care, deși banale, aveau toate în ele câte un sâmbure de umor. Lucru care mă distra. Uitasem că mi-e somn, oboseala nu mai era prezentă, de foame – nici pomină.

            În stânga povestitorului meu ședea cuminte un alt domn și doar ne urmărea cu ochii, încercând să zâmbească din când în când. La un moment dat, nerezistând curiozității, îl întreabă de unde este, adică locul de naștere. Acesta îi răspunde în grabă – Craiova. Și câți ani aveți? – continuă să-l iscodească. Păi, 67, veni răspunsul prompt. Iar eu – 68, – se lăudă vecinul. Și eu sunt născut la Craiova.

            Aici nu am mai rezistat și le-am venit în ajutor. „Poate și fotbal ați jucat nu odată împreună? În ce zonă ați locuit unul și altul?”.

            Intrigați la maximum, începu fiecare să-și descrie locul preferat de joacă, școala la care au umblat, să-și amintească de cutare și cutare profesor. Ca să realizeze în cele din urmă că de fapt erau din același cartier și nu doar odată au mâncat și din aceeași farfurie. Mare le-a fost mirarea. Mare și a noastră, a celora care asistam la o asemenea întâlnire peste ani a doi prieteni de copilărie.  

            Le-am sugerat să facă schimb de numere de telefon, lucru acceptat pe loc.

            Trecuseră la persoana a doua, deja se tutuiau în voie. Astfel am aflat că domnul din stânga era stabilit de peste patruzeci de ani la Vaslui.

            Cu asemenea companioni calea ne-a părut o oră, ne apropiam de Bârlad deja. Domnul din fața mea își luă bagajele și se îndreptă spre ușa de coborâre. Vecinul lui din stânga o luă după el, regretând parcă despărțirea iminentă. După ce reveni, mi se destăinui că au stabilit să se întâlnească foarte curând la ei acasă, la Craiova, să umble pe unde au copilărit cândva. Un singur lucru îi deosebea – accentul cu care vorbeau. Unul o rupea vădit oltenește, pe când domnul de la Vaslui – moldovenește. Era și firesc – din varia motive, comunica foarte puțin cu craiovenii săi. Și încă un amănunt  pronunțat – destinul le-a fost diferit. Domnul din fața mea avea doar două-trei fire de păr cărunt, pe când vecinul dânsului era alb ca neaua. „Prin numeroase suferințe mi-a fost dat să trec de-a lungul anilor. De asta sunt atât de alb,” – începu să mi se destăinuie.

Multe mi-ar mai fi spus. Ar fi dorit să se debaraseze de niște poveri ce-l chinuiau, ce-l mistuiau fără milă, asta am dedus, dar ajunsesem deja la Vaslui. Ostenit, și-a pus rucsacul în spate și, abătut, porni spre ușa de la ieșire.

Cât de diferită e soarta omului… Copil fiind, nu cunoști ce înseamnă încercările vieții, nu ai cum să știi ce e acela un necaz, o greutate. Însă anii ce-ți sunt orânduiți te supun la diverse examene. Aceasta e povara destinului. Greu-ușor? Îl ducem cu demnitate, e al nostru, hărăzit de Divinitate. Cu el am venit, cu el plecăm. Rămâne doar ceea ce am lăsat după noi – amintirile și faptele noastre.