Pentru că

Dacă voi pleca undeva, departe, îmi vei rămâne adânc întipărit în suflet, într-o cutiuță unde nimeni nu va avea acces până la următorul el.

Și chiar și atunci, probabil vei rămâne închis în colivia ta ce-mi aparține mie, iar eu te voi ține în puf sau voi preschimba totul în țărână, după bunul meu plac.

Mă vezi și acum, dar nu vrei să recunoști că te-am rănit, la fel cum nici eu nu doresc să par afectată când știu că nu te gândești la mine sau când amintirea este prea dureroasă.

Dar dacă vei pleca tu? Îți voi rămâne un gând, undeva întipărit în mintea sau în sufletul tău. Ca un trandafir frumos, cu petale roșii, dar în al cărui spin te înțepi și te înțepi, pe deget rămănându-ți rană. Dar este așa frumos! Sângele se prelinge încet și calm, picătură cu picătură.

Deodată înțelegi! Te atrage durerea pe care ți-o provoacă, te atrage frumusețea petalelor, dar, la un moment dat, nu mai este de ajuns. Ai vrea să te mai înțepi și să îți amintești de plăcerea pe care ți-o oferă, dar ceva nu te lasă.

Clipești. O secundă. Trandafirul este mort, strivit, cu petalele fâșii. Încerci să îl readuci la viață, să îl mângâi și să îi șoptești că totul va fi cum era. Dar te minți. Știi asta.

A murit, iar dragostea ta odată cu el.