Inspirație haotică

O poți pierde într-o clipă.

Și nu o mai poți regăsi niciodată.

Sau în clipa următoare.

Sau…poți să nu o mai cauți și totul este bine. Cu toate că trăitul monoton te omoară în același mod în care este și el în sine…monoton. O ucidere lentă, dureroasă, care nu pare în stare nici să-ți modifice cea mai mică parte a subconștientului. Și totuși o face! Monotonia o face. Confortul o face! Lumea o face.

Sufletele libere nu se inspiră din liniște. Arta provine din haos și haosul din curajul de a încerca. Nu știu dacă aș mai încerca încă odată. Nici nu știu dacă merită toate astea.

Dar da… inspirația și creativitatea veneau din haosul tău, haosul produs de tine și de ordinea din viața mea pe care o aduceai. Cum poate perfecțiunea stârni haosul? Viața ta complexă, doar viața și esența ta însemnau multe. Însemnau că scriu, însemnau că am un scop în viață… însemnau că respir. Fii inspirația mea din nou! Fi-mi muza creativă! Fii ce erai înainte! Dar fără să fii! Atât cât să ajungă, cât să nu doară, cât să nu rănească. Odată cu tine, și inspirația a murit, poemele despre iubire, tot ce era înainte. Cu tine a plecat orice. Și cu tine se întorce orice. Fug de tine fiindcă nu se poate, fiindcă nu existăm! Noi…Noi nu existăm! Dar totuși îmi regăsesc cuvintele și libertatea, și lumina în tine.

Cum poate un om să radieze când merge? Când pur și simplu stă și nu face nimic? Cum poate un om să fie atâtea? Și cum după atâta durere te regăsesc drept inspirație și motivație? Cu toate defectele, cu toate dezaluziile și cu toată dezamăgirea, tu ești sufletul ce mă inspiră.

Încă îmi amintesc ziua în care te-am văzut pentru prima dată. Cu toate că amintirea aia este una îndepărtată și încețoșată, tu, o ușă, dispărând în acea clădire. Nu am remarcat nimic special. Dar am simțit ceva… Nu pot descrie, nu iubire garantat, dar o senzație.

Felul ăsta în care toate piesele de dragoste sunt despre tine, toate gândurile, despre tine, fiecare vers, compunere, epitet, maximă, respirație, pictură, fiecare… tu ești în orice, conștient sau involuntar.

Nu mă întorc la tine fiindcă nu simt nevoia de a o face. Totuși ești acolo și în momentele grele, fără inspirație, apelez la amintirea ta ca să-mi pot duce treburile la bun sfârșit. Și fără să știi, mă ajuți și urăsc faptul că mă ajuți. Ajută-mă, dar nu mă ajuta!

Pleacă, dar rămâi aici!

Mergi cât mai departe, și totuși privește măcar o dată înapoi să-ți pot revedea ochii!

Fă ocolul planetei, dar întoarce-te exact de unde ai pornit pentru a te regăsi!

—Nu te vreau înapoi! Dar rămâi aici… fiindcă ești tu și fiindcă mereu vei face parte din mine și din viața mea. Așa că îndepărtează-te doar atât cât să te știu acolo! Cât să îți simt lipsa suficient, încât să te am. Cu toate că nu te-am avut niciodată, ai fost mereu acolo. Mi-ai alimentat ambiția și prin puterea ta și imaginea ta ,,impecabilă” m-ai făcut să mă gândesc cum că a fi puternic și a te simți important reprezintă un factor care este indispensabil, mai ales când menții controlul asupra vieții tale și ai un scop de atins.

Puterea ta a fost mereu atractivă. Inteligența ta a fost. Modul tău de a trăi a fost. Tu ești. Fiindcă tu ești etern, fiindcă tu ești singurul care este prezent mereu în viața mea, fiindcă te iubesc fără să o fac. Așa că tot ce rămâne de făcut este să nu faci nimic. Încât dacă faci ceva, nu știu cum se va menține intact podul dintre rațiunea mea și latura emoțională. Vreau să mențin acel pod. Vreau să știu cine sunt. Și vreau să fiu cine îmi propun să ajung. Vreau să îmi trăiesc viața în felul meu, nu în felul în care aș trăi-o dacă m-aș gândi la tine. În caz de este predestinat să existe un ,,noi”, viața va găsi o cale să ne aducă împreună.

Până atunci viața vrea să ne atingem obiectivele. Ambii. Separat, dar ambii. Împreună, dar despărțiți. Fiindcă asta am fost mereu. Suntem, dar nu existăm.—