Pythia (tragedii în trei tablouri)

PERSONAJE:

FATA

TABLOUL 1

   Noapte. Undeva afară, într-un loc ce pare ferit de lume. Întuneric, doar o simplă și palidă lumină, cea a unei raze indecise a lunii, cade peste chipul fetei gânditoare. Cadrul este simplu, obscur și chiar dacă s-ar zice că personajul stă pe iarbă, din cauza beznei nu se știe sigur. Fata, îmbrăcată într-o rochiță albă, subțire și nepretențioasă, pare afundată în propria minte, ca și cum s-ar chinui din răsputeri să evadeze din gânduri. Privește absorbită luna și vorbește cu voce tare, de parcă astrul ar putea să-i răspundă la întrebările pe care le are. Chiar dacă nimeni altcineva nu aude luna, fata pare că o înțelege, purtând un dialog împreună.

   – Dacă aș putea, m-aș preface-n stea, știi? (nu-și ia ochii de la lună) Pare o muncă foarte ușoară să fii stea, dacă mă întrebi.

   – Nu crezi? Toată ziua să stai pe cer și să te vezi numai noaptea, iar ceilalți să te construiască într-o constelație… Mi-ar plăcea să fiu parte dintr-o constelație. (intensitatea tonul îi scade, ca și cum s-ar întrista)

   – Tu ești specială! (spune de parcă ar fi cel mai evident fapt din lume) Noi restul trebuie să facem parte din constelații omenești, astfel ne stingem de tot singuri. Se spune că e păcat să te stingi singur, cel puțin eu așa am auzit în jurul meu.

   – Da, da, ai și tu dreptate. Cine ți-ar zice ție cum e cu singurătatea asta? Doar nouă ni se vorbește încontinuu despre ea, de parc-ar fi o boală molipsitoare. (ușor derutată) Ce ciudat, nu crezi? O boală molipsitoare care se transmite de la om singur la om nesingur și-l preface-ntr-un om și mai singur decât primul…

   – Nu, nu mi-e teamă de ea. Oricum lumea e un pustiu plin cu oameni care așteaptă momentul perfect pentru a-l preschimba-ntr-un pustiu și mai mare. Eu însămi sunt un pustiu înauntrul meu, așa că e mai bine să fiu singură cu pustiul meu, decât împreună cu al altora. (pe buze i se înfiripă un zâmbet, de parcă ar fi pe cale să izbucnească în râs) Îți dai seama ce pustiu mare, uriaș, imens, cu adevărat gigantic ar exista dacă toate s-ar uni? Ne-ar înghiți pe deplin și nici nu s-ar sătura…

   – Nimeni niciodată nu se satură, fie el chiar și pustiul. Nu mă crezi, nu-i așa? (ușor batjocoritor) Se vede că tu nu ești trecută prin viață, n-ai pic de experiență.

   – Hmmm… La asta nu m-am gândit… (dă să continue, dar se oprește, de parcă ar fi întreruptă. Așteaptă, ascultă.)

   – (neîncrezătoare, cu sprâncenele arcuite) Dacă slujba ta e să ne păzești de coșmaruri, cu părere de rău îți spun că nu prea te descurci și că ar trebui, cel mai probabil, să-ți dai demisia de la conducătorul lunilor. Cu siguranță și voi, lunile, aveți pe cineva care vă trage la răspundere, nu-i așa? Noi, oamenii, ne tragem la răspundere unii pe alții și o mai și numim corectitudine. (face o scurtă pauză) Ar trebui să te orientezi spre altă slujbă, poate una care să nu implice coșmaruri.

   – Oh, dar nu te supăra, te rog! E un sfat prietenește de la o persoană care le vede mereu, de parcă ar fi aievea. Poate chiar sunt, cine cunoaște adevărul?

   – Nu, nu, eu te înțeleg, cum să nu? Atâta lume pe care trebui s-o păzești de-atâtea coșmaruri… Nici nu mai știi încotro s-o apuci! (dând din cap cu empatie) Nu-i de mirare că la mine nu mai apuci să vii, când fiecare, cu propriile vise, strigă după ajutor. (meditând profund, apoi dându-și seama) Dacă stau să mă gândesc mai bine, nici nu cred că te-am rugat vreodată să mă aperi, așa că nu am cum să mă răzvrătesc acum. N-ar fi deloc în regulă din partea mea.

   – Nu, nu e nevoie să-mi alungi coșmarurile în noaptea asta. Eu mă descurc cu ele, căci mi le imaginez ca pe niște inamici cărora trebuie, fie că pot sau nu, să le fac față. (pare că se îngrozește dintr-un motiv anume) Ferească-mă Conducătorul Conducătorilor de cele pe care mi le imaginez ca pe niște prieteni! Atunci e cel mai dureros să răzbești, când inima e obosită… (își trece gentil mână prin așa-zisele fire de iarbă) Tu ai vreo inimă?

   – Hmmm… (colțurile buzelor i se lasă în jos, ușor-ușor) Nu te voi minți, e cam trist ce-mi spui. Am auzit că o caracatiță are trei inimi. Dacă mă-ntrebi pe mine, ar trebui să mai dea și altora, căci unii duc lipsă cu desăvârșire.

   – Ba da, ba da… Să ai o inimă implică deja posibilitatea să-ți fie nimicită la un moment dat. Fiecare dintre noi, cei norocoși, trăim zi de zi cu această posibilitate, până la sfârșitul vieții. (amintindu-și de ceva îndepărtat, unde timpul pare că a stat în loc) Totuși, nu crezi că o inimă frântă nu înseamnă, de fapt, moartea dragostei, ci că înc-o dată, dragostea a trăit și ea ca un om? Atât cât i-a fost dat… (absorbită de ceea ce-i spune luna)

   – Bună întrebare mi-am mai pus, zău! (analizează și închide ochii, de parcă ar încerca să găsească răs-punsul cel mai potrivit, undeva în interiorul ei. Așteaptă în tăcere o clipă, două, trei. Când, într-un final, decide să vorbească, vocea îi sună plină de încredere.) Probabil, la un moment dat, viața unui om se aglomerează atât de mult, încât unii sunt nevoiți să plece. Așa se mai face loc.

   – Preferi să n-ai inimă? (confuză. Strâmbă un pic din buze, de parcă nu ar fi de acord.) Cel care își scoate bucățile ascuțite de inimă înfipte în piept și le lipește una câte una, una câte una, va avea cândva iar o inimă și o speranță nouă. Până la urma urmelor, nu asta ține viața vie în viața vieților? Orice urmă mică de speranță… (oftând)

   – Mie așa îmi place să cred. Nu ești de aceeași părere? (se încruntă)

   – Mereu te-am asemănat cu speranța, astrul care strălucește cel mai intens pe un cer întunecat, dar se pare că m-am înșelat. Speranța nu are cum să nu creadă în speranță. (vizibil dezamăgită) Înseamnă că trebuie să-mi găsesc altă speranță. (face o mică pauză, apoi clatină din cap, ca și când și-ar risipi gândurile) Mă rog, uită de asta, nu e chiar așa de important…

   – Nu, nu m-ai supărat absolut deloc. Viziuni diferite. Se mai întâmplă, nu avem cum să ne potrivim întru totul. (se ridică în picioare și, chiar dacă pare că își pierde echilibrul pentru un moment, se redresează repede. Își scutură rochița cu mișcări hotărâte, apoi își drege vocea.) Ar cam trebui să plec de acum. Sunt așteptată și nu pot întârzia, c-aș face o impresie nepotrivită, iar unei domnișoare nu i se acceptă așa ceva.

   – Dacă am să revin? Nu pot să revin și nici nu vreau să revin, dar tu așteaptă-mă. Și eu o voi face.

   (cadrul se întunecă de-a binelea)

TABLOUL 2

   Dimineață. Cerul e străpuns de razele soarelui care abia răsare. Undeva, în depărate, albastrul palid al cerului se îmbină cu nuanțe plăcute de violet, roșu aprins și roz nesigur, de parcă cineva a scăpat o călimară cu cerneală colorată-n nori. Cadrul este la fel de simplu – iarbă verde, fragedă și o linie a orizontului pierdută în spatele fetei. Poartă aceeași rochiță albă și stă turcește, trecându-și degetele prin-tre firele moi de iarbă. Inițial, preț de câteva secunde, își urmărește captivată mișcarea mâinii, însă, pe urmă, ridică privirea spre soare. La fel ca luna, și acesta îi răspunde.

   – (surâzând, trage aer adânc în piept) Iubesc așa de mult cum fiecare dimineață nouă are mireasma proprie! Uite, aceasta miroase cu siguranță diferit față de cea de mâine… (zâmbetul îi pălește ușor-ușor) Ce-aș vrea să simt mirosul cel de mâine, căci aproape l-am uitat pe acela de ieri!

   – Așa suntem noi, oamenii… (ridică din umeri) Ne facem planuri pentru ziua următoare, de parcă ne-ar fi promisă de la naștere, când tot ce ne este promis de la naștere este însăși moartea. Uneori mă gândeam cum prima zi de viață semnifică și prima zi de moarte. N-ai ce să-i faci, așa merg lucrurile de când mă știu și permite-mi să-ți spun că acuși împlinesc două decenii. (o scurtă pauză) Tu de când te știi?

   – Hmmm… Începutul lumii, dacă mă întrebi, nu pare așa de îndepărtat, îmi pare rău să ți-o zic. Până la urma urmelor, fiecare zi nouă e un început de lume. Așadar, nu-i posibil să fii chiar așa de bătrân pe cât mi-ai spus, dar dacă tu așa vrei să crezi, nu te pot opri eu. Fiecare trebuie să trăiacă-n pace cu propriile convingeri și nu cu ale altora.

   – Oh, nu, nu! (ca și cum și-ar regreta cuvintele) Nu te revolta pe tine însuți. Te rog, fii blând! Nu e vina ta că nu mai știi de când timp exiști. Cu toții mai uităm câte un detaliu, două, așa că nu te întrista fără motiv. Gândește-te că unii află că au fost în viață abia când sunt vizitați de moarte, iar asta-i cu adevărat o tragedie fără pereche… (își coboară privirea de la soare și, observând un trifoi care răsare din iarbă, îl mângâie cu delicatețe, dar continuă să-i vorbească astrului) Trebuie să fiu sinceră cu tine și să-ți spun că mi-am imaginat moartea în multe feluri.

   – Tu ești etern, ce rost are să-ți închipui moartea? Noi, oamenii și (rupe trifoiul cu un gest scurt, brutal) și noi, trifoii, ne gândim la ea, de parcă gândurile ar alunga-o. (chicotește) Din contră, o aduc tot mai aproape. (tace o clipă, două) Viața-ntreagă-i un ocean, un ocean nesfârșit, iar moartea-i ca un port etern.

   – Da, da, exact așa. Însă trebuie să știi ce corabie să iei până acolo, altfel o vei sfârși neplăcut, într-un port greșit. Atunci va fi păcat de sufletul tău, care se va pierde printre alte suflete în căutarea izbăvirii veșnice.

   – (își îngustează privirea și, ascultând atent ce are soarele de spus, își înclină capul într-o parte de parcă nu ar înțelege) Iartă-mă că-ți spun asta, dar te-nșeli amarnic dacă tu crezi că n-ai păcate… (mai mult ca pentru sine, încet) Cică ai atâta experiență, dar te porți ca un neinițiat în de-ale vieții… Suntem toți niște păcătoși care judecă alți păcătoși pentru că și-au permis să păcătuiască diferit… Ce ironică-i omenirea asta, nu?

   – Nu te pot condamna ca nu te-ai preface-n om, să știi… Unii sunt oameni-oameni și nu le place să fie oameni și se preschimbă-n monștrii, așa că nici nu mă gândesc c-ai vrea să vezi tu cum e pe pielea (se fâstăcește), scuză-mă, pe razele tale. Mie totuși, n-am ce zice, mi-ar plăcea să rămân om-om, dar mai știi cum e viața asta? (ridică din umeri, luând orice posibilitate în calcul) Unii ajung exact ceea ce nu-și doresc, de parc-ar fi inevitabil.

   – Da, chiar așa e, crede-mă. (suspină profund, apoi își mușcă buza, ca și când ar fi omis un detaliu) Totuși, unii oameni se prefac și-n heruvimi și dispar, nemaiputând să-și desfacă aripile în lumea asta nevrednică. (privește blând soarele) Tu ai cunoscut vreun înger, acolo sus, unde ești?

   – Niciodată nu e prea târziu, decât atunci când, într-un final, e. Dar pot să-ți spun că, dacă vei întâlni vreu-nul, așa cum îți dorești, sper să fie bunica. Ea avea cea mai bună rețetă de afecțiune, grijă și blândețe. (surâde ca un copilaș melancolic) Ah, și de plăcinte cu brânză și clătite cu dulceață de gutui. Sunt sigură că-ți va face plăcere s-o cunoști. Dacă se va întâmpla, te rog să nu uiți să-i spui că știu că rugăciunile ei încă mă protejează, doar că mi-e dor de niște gogoși cu zahăr pudră pe deasupra. S-o întrebi, de asemenea, dacă nu-mi poate trimite de acolo, de unde stau îngerii-mpreună, câteva gogoși, căci zahăr găsesc eu pe undeva, pe aici.

    – Mulțumesc! Dar să nu încurci, te rog. Degeaba mi-ar trimite zahăr, fie el chiar și cel mai aromat. Eu nu știu să plămădesc gogoși. (verifică încheietura mâinii stângi, de parcă ar citi ora arătată de un ceas inexistent. Se ridică brusc în picioare, panicată și-și scutură rochița de un presupus praf) Oh, vai de mine! Trebuie să plec, trebuie să plec numaidecât! Sunt în mare întârziere și nu mai am cum să stau nici măcar o secundă.

   – Dacă am să revin? Nu pot să revin și nici nu vreau să revin, dar tu așteaptă-mă. Și eu o voi face.

   (cadrul se luminează de-a binelea)

TABLOUL 3

   Nici noapte, nici dimineață. S-ar zice că este un moment de fuziune între cele două, dar nimeni nu cunoaște cu exactitate. O lumină roșiatică tremură pe chipul aceleași fete în aceeași rochiță albă, absorbind-o cu totul. Cadrul pare neschimbat, singura diferență vizibilă fiind oglinda frumoasă, cu mâner auriu, elegant, cu modele ondulate, pe care o ține în mână, dar în care nu se privește, nu încă. S-ar spune că fata vorbește cu ea însăși, căci nicio altă vocea nu se mai aude.

   – Am întârziat… M-am luat cu una, cu alta, iar acum e prea târziu. Știi și tu la fel de bine ca mine că timpul nu-l poți da înapoi. Îți dai seama ce-ar fi lumea dacă fiecare ar întoarce timpul după bunul său plac? Ce haos fără margini s-ar produce, un haos în haosul în care toți ne-am născut! (închide ochii și oftează de parcă și-ar aduna întreaga ființă, pic cu pic) Până la urmă, și timpul ăsta știe ce face, iar nimeni nu-l poate contrazice. Ar pierde vremea… (suspinând) Te-am pierdut și mi-e dor să te regăsesc înauntrul meu, în așteptare, mocnind. Nu mă mai recunoști, dar eu te știu așa cum știi o amintire vagă a ceea ce ai fost cândva, de dinainte să uiți cine ești. Am încercat să vorbesc și cu alții, dar nimeni nu mă înțelege așa cum o faci tu, chiar și în momentele când nu mă-nțelegi. Știu, e posibil să te fi plictisit de mine, doar ne cunoaștem de-atâta vreme! (înghite în sec) Totuși, eu simt că niciodată nu te-am cunoscut cu adevărat… (închide ochii, ca și cum ar încerca să-și calmeze zbuciumul interior) Mi-a zis că un imperiu întreg va cădea, iar eu am fost prea absorbită să-ntreb care. De atunci mă gândesc neîncetat… Dacă-i imperiul din ființa mea? (ridică stingheră, aproape speriată oglinda până în dreptul feței, dar nu-și coboară imediat privirea spre ea, permițându-și să risipească o clipă) Te rog, regăsește-mă pe mine, nu mă mai lăsa fără reflexie! (se uită în oglindă, iar întreaga ființă îi împietrește. Pare că a uitat să mai respire, însă pe chip i se înfiripă un zâmbet larg, ca în urma unei bătălii câștigate) Bun-venit înapoi! (își analizează atent reflexia conturată în oglindă) Ți-am dus dorul, iar acum regăsirea-i așa de dulce, nu crezi? (se îndepărtează de locul unde stătea inițial, retrăgându-se ușor-ușor din scenă) Am atâtea să-ți povestesc, încât nici nu știu dacă mai am zile   să-ți zic tot ce-mi doresc, dar mă voi strădui… Tu ai ceva să-mi spui din vremea când ai fost plecată? (o scurtă pauză) Oh, aproape că n-am putut suporta când te-ai supărat pe mine și ai plecat… (se oprește din vorbit, ca și când ar fi întreruptă)

   – Cum? Eu am fost cea care s-a supărat și te-a alungat? (neînțelegând) Nu mai țin minte, dar nu te voi contrazice, să știi. Cine sunt eu să mă lupt cu mine însămi?

   (cortina cade)