Cimitirul florilor

Soarta lui este clară: va muri. Cu toții mor, cu toții se vestejesc ca o floare în pământul din care a apărut. Unde este mormântul unei flori? Care-i cimitirul? Uneori mă gândesc la aceste întrebări fără vreun răspuns, mă întreb dacă planta își simte sfârșitul, dacă îl așteaptă sau dacă se teme cumplit de el. Bănuiesc că nu. Ce știe o floare despre viață, ce știe despre moarte, mai mult decât un soare care nu mai apare pe cer și mai mult decât o ploaie care își păstrează lacrimile doar pentru sine? Oamenii sunt ca florile. Se nasc din pământ, își arată petalele unice lumii, în speranța că vor fi remarcați, se vestejesc dacă nu sunt, dar se aprind tot mai mult când aud cuvinte frumoase și trăiesc o bună perioadă din viață încercând să fie diferiți, dar, într-un final, ajung să fie la fel, precum lanurile de maci sau buchetele de garoafe.

Vântul bate fin, dorindu-și să nu perturbe liniștea după-amiezii, ci să o acompanieze. Îl privesc trecându-și ușor degetele peste corzile unui chitare care pare pentru el mult mai prețioasă decât orice bijuterie, orice comoară din lumea aceasta veninoasă. E relaxat, mișcările-i sunt liniștite precum razele soarelui care se odihnesc pe valurile unei mări pașnice. E momentul său, acolo, în mijlocul parcului, în inima fierbinte a mulțimii care trece, se oprește, apreciază și care dispare, continuându-și ritmul cotidian, cel grăbit și haotic. Părul brun și ușor ondulat îi cade pe frunte, dar privirea-i rece, deși ochii îi sunt asemenea unor cărbuni care tocmai s-au sacrificat pentru foc. E frumos într-un mod care îți oferă pace nelimitată, ca un cer al nopții presărat cu stele și… coșmaruri.

 Va muri. Ar trebui să îi dau de veste, dar nu îndrăznesc. Muzica nu a încetat nici măcar când Titanicul se scufunda în apa rece a Atlanticului, cum aș putea să o întrerup acum? Băiatul e elegant, realizez timidă. Poartă un sacou negru, cu o cămașa albă pe care a descheiat-o la primii doi nasturi de la gât, iar pantalonii îi sunt călcați la dungă, de parcă ar fi pe o scenă și poate, chiar dacă nu-mi pot da eu seama, poate că este pe scena vieții lui.

Oftez ușor, înaintând puțin câte puțin. Simt cum sufletul mort mi se strânge, încercând să îmi spună ceva: Nu te duce, rămâi, privește-l! Va fi al tău în scurt timp. Nu te duce! Nu îl ascult. Nu vreau să îl am, nu în modul în care am pe oricine, ci pururea, căci dragostea-i pentru totdeauna. Dar e imposibil pentru mine. Așa că înaintez. Privirea i se ridică, iar eu înlemnesc, flori roșii ca sângele înflorind pe obrajii mei întunecați. Băiatul cu pielea rece îmi zâmbește fin, buzele pline de patos arcuindu-se și oferindu-i un strop viu de culoare chipului alb ca de zăpadă. O șuviță nehotărâtă îi cade pe ochi, dar nu își ridică mâna de pe chitară pentru a o așeza la locul ei. Nu-i zâmbesc la rândul meu, ci doar îl privesc. E frumos, e ca un foc plăpând care arde, arde și arde. Îi ating dulce obrazul, iar degetele îl forțează să nu își plece ochii, ci să îmi urmărească fiecare mică mișcare. Nu înțelege, dar nu se retrage, probabil că nu mai are putere să mi se opună. Oh, ce plăpând e! Pocnesc din degete, iar lumea se oprește în loc, doar noi doi continuăm să fim, însă pentru puțin timp. Mă aplec ușor și îmi ating buzele de ale sale, într-un sărut sfios, cald precum lacrimile lunii și rece precum suspinele razelor de soare. Mă retrag ușor, chiar dacă îmi simt inima veche spulberându-se în mii de bucăți ascuțite care mi se înfing în piept. E mort, realizez ușor-ușor. Viața palidă i se stinge lin din privire, asemenea unui Luceafăr care coboară din ceruri și dispare pururea într-un neliniștit abis al totului.

— Cine ești tu? îi aud vocea firavă, ștearsă și neputincioasă întrebându-mă.

Înghit în sec, apoi îmi îndrept spatele. Sunt coșmarurile voastre, blestemele și groaza întruchipată. Sunt o altfel de totdeauna, o altfel de nemurire, aș vrea să îi zic.

— Sunt Moartea, spun puternic, dar ușor. Ai murit.

Inspiră brusc. Oamenii reacționează diferit când ajung la capătul vieții, mereu imprevizibil și bizar, dar nu am întâlnit niciodată pe cineva care să dea subtil din cap, ca și cum ar înțelege situația, ca și cum știa că va ajunge la mine, așa cum o face el acum. Pare liniștit, cumva mulțumit de ceea ce a fost, de cât și de cum, chiar dacă nu a fost la fel cum își dorea. Își înțelege traseul și momentul morții, nu mă întreabă dacă își poate prelungi viața, nu îmi spune că vrea să facem vreun pact, ci începe să râdă, ca și cum l-aș fi eliberat de o povară prea greu de suportat.

— Ce facem? Te urmez?

Îl privesc bulversată, nevenindu-mi a crede cât de facil a acceptat situația.

— Dacă vrei să îți adaugi câteva zile…

— Nu, mă întrerupe, dând ușor din cap. Nu vreau zile în plus. Nici măcar nu pot să îndrăznesc să pretind că aș fi mai presus de cursul firesc al lucrurilor. Ce a fost, a fost doar al meu și vreau să-mi încununez propria viața așezându-i la căpătâi o coroană de flori uscate.

Sufletul meu e o mare care, deși cândva a fost zbuciumată de o furtună continuă, acum încearcă să se liniștească. Valurile învolburate nu se mai izbesc necontenit de stâncile ascuțite, iar fulgerele și tunetele nu îmi mai străpung visele și speranțele. Sunt, într-un final, după mii și mii de ani, acceptată. Gândul mă eliberează din temnițe, oferindu-mi o libertate pe care nu cred că am cunoscut-o vreodată. Moartea își uită nevoile sufletului precum o pasăre frumoasă care este închisă pe vecie într-o colivie, privată de lumea de afară. Dar colivia, fiind ea chiar și din aur, tot colivie este.

— Pot să te fac să vezi cum ți s-ar fi modificat viața dacă ai fi făcut alte alegeri, îi spun ușor precipitat, dregându-mi glasul presărat cu emoție. Dacă ai fi renunțat, dacă ai fi plecat, dacă nu te-ai fi certat cu cineva…

Pare că se gândește preț de câteva clipe, ce-mi par mult mai mult decât ani și ani. Își mușcă buza, iar eu mă întreb dacă mereu face asta când analizează vreo propunere sau dacă este pur și simplu un tic din copilărie. Oare, a mai observat cineva? Cu siguranță, deși eu sunt foarte atentă la detalii.

— Nu, nu doresc asta. Am luat deciziile pe care le-am considerat potrivite la acel moment și cred că mi-am trăit viața cum am știu cel mai bine. Nu regret nimic și sunt sigur că destinul mi-a fost măreț, așa cum mi-a fost. Cine are puterea să diminueze o viață lângă o alta care pare din exterior mai împlinită? Cine e atât de superficial și de naiv?

Inspiră și expiră, de parcă ar respira stelele din noapte. Își mută privirea spre cer, zâmbind ușor, foarte ușor.

— Cum te numești? mă întreabă cu vocea sensibilă.

— Moartea, repet.

— Nu, nu. Numele tău adevărat care este?

Arcuiesc o sprânceană, așezându-mă lângă el pe bancă.

— Nu ai unul?

Mă gândesc preț de o clipă, apoi scutur din cap rușinată.

— Oh, asta e imposibil! Fata care m-a ucis trebuie să aibă neapărat un nume. Hmmm… Ce zici de… Rosa? Te asemăn unui trandafir, fatală din cauza spinilor, dar frumoasă dacă reușești să-i treci sau dacă te mulțumești să-l vezi de la depărtare.

Rosa, asemenea unui trandafir, repet în minte. Moartea, Rosa… una și aceeași ființă.

— Ai vreo ultimă dorință pe care vrei să ți-o îndeplinesc? vorbesc, încercând să am cel mai dulce glas.

Își mută brusc privirea spre mine, de parcă ar încerca să se convingă de faptul că aș putea să îi îndeplinesc ultima cerință. Își întoarce capul, iar eu înțeleg că nu am cum. Oftând, mângâie chitara cu două degete.

— Vreau să mai cânt o dată, îmi zice sigur, dar melancolic.

Nu mai vorbește, ci se uită atent la corzi, chiar dacă, îmi dau seama, știe la perfecție ce are de făcut. Își cântă viața, iar destinul său pare așa de melodios, așa de armonios, încât mă emoționează aproape până la neisprăvitele lacrimi. Melodia îi este asemenea unei flori care se scutură de petale, rând pe rând: copilăria, adolescența, tinerețea… Toate se pierd în neant, dar niciuna nu se uită. Cum să îți uiți destinul, cum să nu-l accepți? E trandafirul vieții tale. E moartea însăși. Cântecul său umple secundele mute, șlefuiește pietre prețioase și topește nemurirea. Cântecul său arde, îngheață și tulbură totul.

— Sunt gata, îl aud într-un final.

Se ridică ușor, își încheie sacoul și își scutură praful invizibil de pe pantaloni, apoi, printr-un simplu gest, își lasă chitara pe bancă. Face un pas mic în față. Tăcerea este ascuțită, într-un fel asurzitoare, dacă stau să ascult cum trebuie.

— Și chitara? întreb eu, arătând spre instrumentul muzical.

O privește cu dor, însă ridică încetul din umeri, înainte să îmi spună surâzând plăcut:

— E a ta, Rosa.

Sufletul mi se strânge ușor, flori înflorind. Oare așa se simte prietenia, ca o amintire frumoasă, veselă și un surâs cald, desprins din lunile parfumate de mai? Înaintează tot mai mult.

— Unde te duci?

— Nu știu, Rosa, nu știu, dar cred că știu drumul.