INTERVIUL DE DUMINICĂ #24

Bună seara, dragi cititori. Mă bucur să vă anunț că, la Interviul de Duminică de astăzi, îl avem ca invitat pe Cesar Canales. Nu vreau să vă dau niciun spoiler, așa că vă las mai jos interviul lui.
Până duminica viitoare aveți grijă de voi și fiți fericiți - Crăciunul se apropieee!

Care este povestea relației tale cu Dumnezeu? Cum ai ajuns să-L cunoști?

Cred că o putem descrie ca o „chemare”, pe care o avem toți, indiferent dacă suntem preoți, călugări, sau mireni.  Dumnezeu ne cheamă zilnic să-L cunoaștem și să-L iubim pe El din toată inima.  De multe ori vorbim și studiem despre Dumnezeu, dar, poate nu mereu Il întâlnim. A ști despre Dumnezeu și a cunoaște pe Dumnezeu sunt două lucruri diferite.  Biserica ne oferă resursele bogate de a-L cunoaște: cărți de rugăciuni, psaltirea, slujbele și Sfintele Taine.  Dar, în mod concret, prin oameni Il putem cunoaște pe Dumnezeu.  Așa cum spune Sf. Ioan: „Pentru că cel ce nu iubește pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească.”  Am cunoscut mulți oameni care mi-au arătat iubirea lui Dumnezeu, iar cei care nu au făcut-o îmi amintesc de faptul că eu trebuie să-i iubesc necondiționat.

Ce s-a schimbat în viața ta începând de atunci?

Pot să zic că am reprogramat creierul.  Cu alte cuvinte, încerc să trăiesc nu după voința mea, ci după voia lui Hristos.  Cred că aici începe pocăința – când părăsim voința noastră  egoistă și lăsăm ca Hristos să trăiască în noi.  În mod paradoxal, când devenim slujitori ai lui Hristos dobândim libertate, pace și bucurie, în timp ce atașamentul față de plăcerile lumești ne aduce robie, neliniște și tristețe. 

Ce te-a făcut să alegi Romania ?

Au fost sarmalele.  Nu, glumesc un pic.  Știam niște lucruri despre cultura românească.  Învățasem limba italiană, și, prin urmare, am învățat puțin (sau mai mult) despre limba română.  Cred că România mi-a atras atenția pentru că este o țară ortodoxă și latină.  În 2017 l-am cunoscut pe părintele Iulian Aniței, un preot român a cărei parohie se află în orașul Houston unde locuiam.  Încet-încet mă duceam la parohia lui și vorbeam.  În cele din urmă mi-a cerut să mă duc în România.  În acea vreme lucram în domeniul de radiologie - în tomografia computerizată și rezonanță magnetică.  Niciodată nu fusesem în Europa, și nu știam ce aveam de făcut într-o țară străină.  Totuși, am aplicat la Facultatea de Teologie.  A venit pandemia și nu am reușit să termin procesul de aplicare la timpul potrivit, decât în anul 2021.  Facultatea mă acceptase, doar așteptam viza de la ambasada română din Washington.  Am demisionat de la locul de muncă în septembrie 2021.  Unii credeau ca am înnebunit, alții credeau că glumeam despre plecarea mea.  Era deja sfârșitul lunii octombrie, anul academic începuse și încă nu primisem viza.  Într-un final, am primit viza în noiembrie, am lăsat familia, mașina și bunurile, și am luat zborul către Istanbul.  In ajunul Intrării Maicii Domnului în Biserică am ajuns în Iași.   

Cum a fost sa trăiești într-o atmosferă impregnată de prezența și influența pr. Efrem?

Am locuit în Texas, SUA, 25 de ani.  Într-adevăr, credința ortodoxă în continentul american încă este tânără și în dezvoltare.  Dar, sunt oameni care au adus lumina ortodoxiei în acest teritoriu, unul dintre ei fiind Avva (Starețul) Efrem de la Philotheou, socotit de mulți ca un sfânt.  Părintele Efrem, fost Stareț în Muntele Athos, a sfințit 17 mănăstiri după rânduiala athonită în Statele Unite.  Cea mai cunoscută este mănăstirea Sfântului Antonie din Arizona.  Am vizitat Sf. Antonie în aprilie 2019.  In apropiere (la două ore de mers cu mașina), tot în Arizona, este mănăstirea Sfântului Paisie Velicicovschi. Pelerinii găsesc pace în aceste locuri pentru că sunt oameni care se roagă neîncetat.  Însă, nu putem limita sfințenia doar la un loc. Mai degrabă, amintim că putem cultiva pace în orice loc al lumii, fie în Arizona sau în Iași, dacă ne rugam frecvent și cu credință.

Ce te-a convins să te convertești la ortodoxie?

A fost un proces lung.  Primul lucru care mi-a atras atenția a fost aspectul artistic, adică icoanele și muzica.  Într-o zi, am găsit o icoana rusească a Mântuitorului.  Curios, mi-a atras atenția faptul că era pictat într-un stil diferit.  După aceea am învățat despre icoane și muzica bisericească. Într-o zi am ascultat pe internet o slujba greceasca. Am auzit cântarea “Kyrie eleison”, neștiind deloc ce înseamnă.  Încet-încet m-am familiarizat cu cântecele bizantine. 

În esență, tot acest traseu al căutării mele a fost o experiență, pentru că credința este, prin excelență, o experiență vie, nu numai teorie sau cărți.  Am vizitat bisericile ortodoxe în orașul Houston.  Mă duceam la vecernie în fiecare sâmbătă la biserica antiohiana Sfântul Gheorghe.  Totuși, îmi plăcea versiunea greaca ortodoxă, și în 2014 am fost primit, prin încreștinare, în Catedrala Ortodoxa Greacă a Bunei Vestiri (Evanghelismos), cu numele de botez Chiril (Kyrillos).  In fine, știam ca nu puteau fi „două biserici și două adevăruri” și eram convins că Biserica lui Hristos era Biserica Ortodoxă, capul ei fiind Hristos, nu Papa.  Cina cea de Taină, cea pe care a mâncat-o Hristos cu ucenicii Lui, am găsit-o în Euharistie.  Trupul Domnului ne unește pe toți, indiferent dacă suntem români, ruși, greci, arabi, sau mexicani. Învierea depășește culturi și timp.

Ce te-a făcut sa cauți ortodoxia?

Setea de a ști adevărul.  M-am născut în capitala Mexicului, Mexico City. Am crescut în tradiția romano-catolică.  Bunica, mama și profesorii mei au semănat creștinismul în inima mea.  La vârsta de 9 ani am emigrat în SUA, unde am fost expus gândirii protestante.  În adolescență am părăsit creștinismul și am trăit ca un păgân.  Mi-am dat seama că fără Dumnezeu nu este viață.  Doar în întunericul meu m-am silit să caut lumina.  Încet-încet am revenit la Hristos.  Poate noi Îl uităm pe Dumnezeu, dar El nu ne uită niciodată.  În mila Lui, chiar dacă suntem păcătoși, El ne așteaptă.  Păcatele noastre nu afectează unilateral. Cei din jurul nostru plătesc pentru greșelile noastre.  Viața este scurtă.  Să luăm credința noastră în serios, ca să avem o mărturie buna în Ziua de Apoi.