Poezia – suflet in versuri

Fiecare om are înlăuntrul său acea părticică ce tânjește după frumos, după sensibil, după sublim. În vâltoarea vieții, atunci când suntem copleșiți de neajunsuri, simțim că avem nevoie de un moment în care să ne retragem, cu pași tăcuți „în liniștea iubirii noastre” (A. S. Exupery) și să ne eliberăm de greutăți. Unii dintre noi avem nevoie de clipe în care liniștea să fie de o profunzime mormântală. Alții, poate, au nevoie de un umăr pe care să plângă și de cineva care să-i asculte. Altora, însă, le place să exprime ceea ce simt prin intermediul versurilor. Acest ultim mod de a se exprima arată o sensibilitate profundă, trasformând totul în poezie. Iar poezia, pentru a fi înțeleasă în profunzimea ei, trebuie cântată. Sufletul unui poet trăiește în fiecare clipă o simfonie, el cântă tot ceea ce-l înconjoară. Pe poet îl putem afla cântând dragostea și blestemul; în alt loc, el este uimit de frumusețile naturii; observă bobul de rouă ce izvorăște printre genele închise și care lasă fierbinți dâre pe obraji. Prin scris, ei împărtășesc cosmosului sentimentul mistuitor ce le topește ființa, făcându-i să trăiască clipe de veșnicie sau ducându-i în agoniile morții.

Dorul după ceea ce am avut și am pierdut, îl cântă omenirea de la Adam până astăzi. Generații întregi au simțit că din ființa lor lipsea ceva; acel ceva era dialogul cosmic ce l-a avut Adam cu Dumnezeu întru început. După întunecarea sa, omul a tânjit cu ardoare după momentul când, așa cum scrie pana poetului: Și-n glas purtat de cântec simții duioasu-i vers. Geniul eminescian ne descrie dialogul acesta ca pe un cântec, un poem de dragoste pe care Dumnezeu dorea să i-l recite omului. Dar omul a refuzat, și așa începe epopeea căutării paradisului pierdut, locul ce nu poate fi descris decât numai prin poezie.

Pentru a-și termina opera Sa, acest Poet vine și hrănește întreaga lume numai cu Cuvântul. Ce au putut percepe și simți urechile celor ce au auzit glasul Domnului Hristos spunând: Iertate îți sunt păcatele tale! Iată versurile iertării, ale suferinței și ale biruinței, iată valsul cosmic ce îl trăiește sufletul celui iertat. Ce-a putut simți ucenicul cel iubit, la pieptul iubitului său Învățător? Câte doruri arzătoare, câte taine nepătrunse a putut el auzi? Oratorii toți, de s-ar întrece în virtute, n-ar putea să spună ce a putut simți acesta.

Scripturile sunt scrisoarea de dragoste pe care  Dumnezeu o închină omenirii, iar fiecare popor s-a grăbit să-i răspundă; pentru noi vremurile n-au fost mereu poetice. Neamul nostru a născut poeți ce au zugrăvit scripturile române, înălțând, prin versuri, calde rugăciuni pentru suferințele și bucuriile neamului. Cu dulce vers, cu dureros cântec, cu jalnică doină, românul și-a stins dorul, și-a hrănit ființa, a îmblânzit clipa. De aceea, astăzi vă îndemnăm să gustați din fagurii acestor minți, care precum harnicile albine, au adunat nectarul din florile vieții.

*text scris de Marian Moisa

Publicat în Cultură, Literatură

Nicio persoană nu a recomandat încă

Recomandă acest articol

Răspunsuri

Nu există încă răspunsuri aprobate la acest articol.

Doar utilizatorii autentificați pot lăsa comentarii.

După trimitere, comentariul trebuie aprobat înainte să apară public.

Autentifică-te