Cealaltă față, de Claudia Cociug – Proză scurtă

Edificiul din piatră veche se ridica în proximitatea clădirii Ateneului Român din București. Lipsa de îngrijire și imaginea îndoielnică a uneia pălea flagrant în comparație cu somptuozitatea și clasicismul celeilalte. Uneia îi zâmbeai, paradoxal, dezolant și interogativ, alteia îi măsurai dintr-o privire admirativă, incontestabila frumusețe arhitecturală. Nu dăduse încă prima ninsoare.

„Tehnici de însuflețire a fizionomiei umane în pictură – curs de o săptămână”, era fraza care îi confirma lui Emil că a ajuns unde trebuie. Intră în clădire și, după ce scrută intrarea obscură și tavanul înalt, din care alunecau fulgi de var scorojit, privirea i se opri asupra paznicului, tolănit în poziția nefirească – devenită firească – a picioarelor lungite și încrucișate pe modesta masă ce se găsea în perimetrul muncii lui. Acesta părea să lucreze acolo dintotdeauna. Obrajii dolofani, lăsați și încrețiți ca ai unui buldog îi confereau figura unui bunic morocănos, indolent la marile probleme ale așa-zișilor artiști contemporani.

Emil se simțea ca un intrus, asemenea unei prezențe nedorite, care cuteza să întrerupă siesta paznicului din tura de după-amiază. Când îl zări cu o mai mare atenție pe Emil – a cărui prezență, datorată pălăriei din fetru bleumarin și paltonului de stofă neagră indica apariția unui domn din lumea bună, chiar dacă această impresia putea fi cu ușurință pusă sub semnul relativului – paznicul se propti în picioare și se arătă interesat să-l lumineze numaidecât pe nou-venit.

• Ce sală căutați, domnule? întrebă paznicul, apropiindu-se galeș de Emil.
• Pe cea în care se ține cursul „Tehnici de însuflețire a fizionomiei umane în pictură”, răspunse spontan Emil. Știți care e?
• A doua, pe culoar, la stânga. Cea cu ușa galbenă. Sunteți artist? se interesă paznicul.
• Nu, minți Emil. Dar mă interesează cursul.
• Carevasăzică, plătiți un curs și vă înfățișați aici din interes, dar nu sunteți dintre aceia care cred că pensula ținută în mână de la un răsărit și până la următorul le poate aduce un sac de parale, cât ar zice „pensulă”.

Emil se mărgini să mulțumească afabil și se îndreptă gânditor spre sală, ignorând comentariul paznicului cu obișnuința și antrenamentul cuiva care a auzit de mai multe ori până la aproape 40 de ani, asemenea remarci cu iz ofensator.

21 noiembrie 2018

Atelierul trăda osteneala zilnică și capacitatea – încă în lucru – de organizare a posesorului tuturor pieselor de artă ce se găseau în interior. Mirosul chimic al vopselelor era primul care îți făcea cunoștință cu spațiul aparținând unui artist. Adierea primelor cutezanțe înfiorate ale vântului lipeau de pereți fâșiile transparente de perdea, care atârnau elegant la singura fereastră ce scălda atelierul în lumină. Pe gheridonul de lângă ușă zăcea un afiș pe care erau ilustrate aleatoriu pete de culoare. Emil se uită spre el și, după o ezitare, îl înșfăcă și îl analiză.

Cuvintele care ieșeau în relief datorită fontului mare erau cele care făceau referire la un curs ținut la București și, destinat, în esență, pictorilor sau artiștilor de alt gen. Pentru moment, îl abandonă. Vizavi, tronând pe un șevalet vertical, putea fi observat ultimul tablou al lui Emil, care înfățișa chipul bonom al unui bărbat trecut de prima tinerețe. De pe scaunul tapițat, Emil își contempla lucrarea cu urme de insatisfacție. Își arcui sprâncenele și se holbă la tablou, încercând să înțeleagă de ce chipul pictat nu transmitea o și mai apăsătoare stare. Una care să reflecteze starea sa lăuntrică de nemărginită lentoare.

• La naiba! N-am accentuat destul înlăcrimarea sângerie a ochilor! se mustră acid Emil, după ce își întoarse brusc capul în lateral și privi înspre perete.

Emil nu mai era fericit de doi ani, de la moartea subită a soției lui, Elena. O serie de probleme ale inimii i-au grăbit, la ceva mai mult efort făcut în casă – sfârșitul. Nu putură să aibă copii. Emil nu mai știa să picteze de atunci decât alei întunecate, păduri învăluite în pâclă, chipuri ale căror trăsături erau șterse de tristețile inevitabile ale vieții și figuri umane grotesc de nefericite. Pe un dulap ale cărui sertare ascundeau tuburi încă nedesfăcute de vopsele cu ulei și truse neatinse de pensule din păr de porc, sclipea înrămată fotografia Elenei. O siluetă minionă, înveșmântată într-o rochie cu falduri, de un albastru marin și un păr negru, care-i depășea linia umerilor, înfățișau o femeie ce, la 36 de ani, fusese înhumată cu nesfârșită durere și neputință.

Emil își scutură repede capul, luă afișul, își căută cheile casei și părăsi cu un rucsac vechi în spate, imobilul din Iași. În tren, dacă nu citesc, nu mănâncă ori nu stau și se uită acaparați în telefoane, oamenii scapă de timiditatea care le-ar fi pecetluit buzele în alte împrejurări și încep să vorbească cu străinii. Nu toți sunt interesați realmente de o conversație liberă, pe diverse teme, care să facă plăcere ambilor călători. Unii pasageri pornesc dialoguri din deziderate egoiste. Ca să-și alunge plictiseala și să vorbească despre sine.

Emil citea intrigat dintr-un roman al lui Vișniec, lăsându-se din când în când lin scuturat de hurducăielile trenului. În vagon cu el, două femei și un bărbat. Ușa murdară de sticlă a vagonului fu trântită într-o parte de mâna controlorului.

• Biletul dumneavoastră, vă rog. Cele două femei întinseră pe rând biletele către controlor. La fel și celălalt ins.
• Dumneavoastră sunteți surd? Prezentați-mi, dacă se poate, biletul de călătorie, se adresă rece controlorul către Emil.

Emil își afundă capul în rucsac, scotocind cu insistența și convingerea cuiva care știe precis că a pus un lucru de care are nevoie exact într-un anumit loc. Privi în portofel, își întoarse buzunarele paltonului pe dos, se uită pe jos și pe banchetă, neînțelegând ce glumă neghioabă îi coace viața. Biletul nu era de găsit.

• Ce ciudat. L-am pus chiar în buzunarul cel mic al rucsacului.
• Domnule, gogoși ca acestea mi se livrează zilnic. Hai, ori vă dați jos la următoarea stație ori cumpărați un bilet de la mine, dacă aveți cu ce! spuse batjocoritor controlorul, în timp ce privirea îi alunecă la pantofii roși în vârf ai lui Emil.

Cursul începea chiar în seara acelei zile. Nu-l putea rata.

• Cumpăr unul nou, spuse repede Emil și scoase din buzunar suma necesară, chiar dacă era dublă celei cu care achiziționase biletul din gară, acum nemaivăzut.

Scârțâitul metalic, cu acorduri ca de vioară stricată, al roților de tren anunța oprirea în bătrâna gară din București. Emil se urcă rapid într-un Uber către apartamentul rezervat pentru următoarele 7 zile, timp în care spera să descopere cum să dea viață bărbatului pictat în ultimul său tablou. La vederea, din urmă cu câteva zile, a afișului publicitar pe gardul celebrului parc Copou, Emil fu hotărât să învețe cum să umple de vivacitate un personaj la ale cărui trăsături lucra intens de trei luni. Ușa cea galbenă se deschise la o apăsare forțată de mâner. Atelierul era micuț, șapte șevalete umpleau camera aleatoriu, poziționate la distanțe de 2 cm unele față de celelalte. Un candelabru masiv lumina și înfrumuseța tot acel spațiu care, pe măsura apropierii orelor 19.00, se umplea de artiști.

Primul curs era despre tehnicile de pictură în raport cu trăsăturile fizionomiilor. Un bărbat la vreo 55 de ani, purtând pantaloni maro de in și o cămașă albă, încheiată până la piept, pornise proiectorul ca să le arate cursanților cum procedează profesorul în fața pânzei sale.

• Ochii, dragii mei, sunt expresia tuturor gândurilor și stărilor unui om. Expresivitatea cu care sunt injectați poate mișca și cel mai ticălos suflet. Dar trebuie să știm cum creăm această expresivitate.

Lui Emil îi trecu prin fața ochilor imaginea tabloului care îl obseda. Două ore și jumătate mai târziu, salută paznicul dintr-o mișcare a capului și plecă grăbit spre Gara de Nord. Cumpără un bilet cu destinația Iași, pipăi mai bine buzunarele rucsacului și observă cum degetele îi puteau ieși pe dinafară din buzunarul cel mic. Își dăduse acum seama cum dispăruse drăcia de bilet din cursul zilei. Îl strecură pe acesta în portofel și, după numai câteva ore în compania unui București veșnic agitat, plecă. La sosirea în Iași, cu mult după miezul nopții, ploaia spăla peroanele gării și fierul ce alcătuia corpurile trenurilor vechi. Emil ajunse acasă cu un Uber și năvăli direct în atelierul său, direct la tabloul care înfățișa un chip care-i semăna. Se uită în oglindă, se uită la tablou.

Autoportretul ilustra un Emil palid, încercănat și apatic. Lipsa de vlagă din ultimii doi ani făcuse din el un artist dedicat realismului sumbru. Privi din nou fotografia femeii în albastru și se repezi către sertarele în care se înghesuiau pensulele, vopselele cele mai pigmentate și uleiul vegetal. Își suflecă mânecile cămășii și se așeză în fața șevaletului. Autoportretul nu era finalizat.

Înmuie vârful unei pensule subțiri și completă cu irizații de un albastru cobalt expresia unei priviri ce se transforma din mâna artistului. Lucră și asupra expresiei gurii, care părea să trădeze o figură debusolată de incertitudine. Îi arcui colțurile buzelor și i le umplu cu un rozaliu menit să arate viața care încă era în el. Din sidefii și palizi, obrajii îi deveniră, la o trecere de pensulă peste pânză, îmbujorați și calzi. Sprâncenele deveniseră acum mai dese, transmițând împreună cu ochii, o privire senină. Brațul lui Emil căzu pe lângă șold de îndată ce o ultimă privire asupra autoportretului îi aduse un zâmbet timid, dar triumfător. Lăsă tabloul să se usuce, trase ușa atelierului și se îndreptă către duș.

Cinci zile mai târziu, cu același tablou strecurat la subraț, Emil se prezentă la una dintre licitațiile momentului, care se organizau în oraș. Cu banii obținuți, avea de gând să se înfățișeze la orfelinatul din Iași, în locul din care Elena visa să adopte un copil înainte să moară.

*sursa fotografiilor pixabay