Moartea și experiența morții.
Haruki Murakami, Pădurea norvegiană. Tinerii în fața morții.
Mortea. Un subiect și o tematică multi- și interdisciplinară care a fascinant și intrigat prin misterele sale generații întregi de scriitori și cercetători.
Indiferent de poziția socială, rasa, cultura sau puterea financiară a omului, moartea reprezintă o condiție sine qua non a vieții sale. Acceptarea iminenței morții este una dintre problematicile majore pe care conștiința o ridică la nivel psihologic, iar literatura vine să exploreze necontenit aceste subterfugii și ramificații ale minții și firii umane. Abordările pot fi multiple și de cele mai multe ori acestea diferă în funcție de cultura, filosofia, religia sau personalitatea fiecărui autor.
Haruki Muraki explorează în Pădurea norvegiană întâlnirea tinerilor cu moartea. Prin prisma culturii japoneze optzeciste, autorul încearcă o expunere literară a modului în care moartea este acceptată de tinerii din societatea post-modernă. Muzica și literatura se îmbină în construcția narativă și în conturarea personalității protagoniștilor. Titlul romanului este inspirat de melodia formației Beatles-Norwegian Wood, o prefigurare a rolului pe care muzica îl dobândește în conturarea emoțiilor și psihicului personajelor, exemplificând și accentuând pe alocuri sentimentele și stările acestora.
Sinuciderea în cultura niponă
Cultura japoneză este una, am putea spune, eminamente dedicată, până spre sfârșitul secolul al XIX-lea, conceptului de moarte. Implicațiile și aplicațiile sale la nivel socio-cultural se modifică treptat. Dacă până în 1868 sinuciderea prin spintecare a pântecelui cu o sabie sau cu un pumnal (seppuku sau harachiri) definea o moarte onorabilă pentru un japonez, în anii contemporaneității sinuciderea ritualică este interzisă, iar societatea pare să treacă acum conceptul de moarte într-o zonă tabu (a se vedea amploarea fenomenului Kodokushi).
Incidența sinuciderilor (jisatsu) este destul de ridicată și îngrijorătoare pentru poporul nipon. NPA (Agenția Națională a Poliției) a întocmit chiar o listă ce cuprinde 50 de subdiviziunii ale sinuciderii, ordonate în funcție de motivul care a dus la înfăptuirea gestului final. O abordare a autorităților ce nu face decât să sublinieze importanța acordată sinuciderii și scrupulozitate niponă, mai mult cu cât Japonia are la poalele muntelui Fuji, în Aokigahara, un loc dedicat celor care vor să-și pună capăt zilelor. Legătura dintre ideea morții asistate și Aokigahara are un puternic substrat istorico-mitologic, căci pădurea în care acest loc se află este cunoscut ca fiind drept spațiul în care sălășluiesc umbrele morților.
Revenind la romanul lui Murkami, putem remarca ex abrupto o deosebire notabilă față de contemporanul său, Yukio Mishima, cunoscut pentru atitudinea sa pro-sinucidere. Haruki Murakami abordează tema morții și a implicațiilor sale din perspectiva tulburărilor post-traumatice în rândul tinerilor și nu încurajează comiterea unor asemenea gesturi extreme. Personajul-narator din Pădurea norvegiană, Toru Watanabe, se află în anii tinereții sale când prietenul său, Kizuki, în vârstă de doar 17 ani își pune brusc capăt vieții. Iubita sa, Naoko, experimentează un șoc psihologic uriaș care degenerează, treptat, într-o traumă.
Părtași ai aceeași suferințe, Toru și Naoko leagă o prietenie strânsă, o iubire la limita experienței erotice post-traumatice. Kizuki nu va mai ieși din cleștii acestei traume și va trăi mereu în umbra amintirilor. În ciuda încercării sale de a se vindeca de sindromul Naoki în cadrul programului oferit de sanatoriul Ami (un sanatoriu similar cu cel din Muntele vrăjit a lui Thoman Mann – carte pe care Toru o și ia cu el, în mod prevestitor, în vizita pe care i-o face lui Kizuki), tânăra fată va alege suicidul ca mod de evadare din propria existență. Frica de moarte îi era străină în raport cu propria persoană, căci angoasele începeau să se dezvolte doar în eventualitatea faptului în care moartea i-ar fi provocat dureri fizice îndelungate:
Nu mi-e frică de moarte în sine. Zău că nu. În cazul de față, m-ar învălui fumul, mi-aș pierde cunoștința și aș muri cât ai zice pește. Acest tip de moarte nu mă sperie deloc dacă o compar cu chinurile iadului prin care a trecut mama … și alte rude. Toate rudele mele au murit din pricina vreunei boli cumplite. E în sânge, presupun. Dura mult până își dădeau duhul și ajungeam chiar să mă întreb dacă mai trăiesc sau au murit, atât de lent era procesul. Și în urma lor nu rămânea decât durerea și suferință.
Haruki Murakami, Pădurea norvegiană, trad. A. Hondru, Ed. Polirom, Iași, p.101
La rândul său, Naoko va avea un puternic șoc emoțional, resimțit la nivel psihologic, atunci când va afla teribia veste, drept pentru care va întreprinde o călătorie purificatoare în inima naturii, în locuri pe care nu le mai explorase până atunci. Experiența noului și descoperirea sinelui prin lume va deveni portița de eliberare a personajului-narator:
La moartea lui Kizuki am învățat un lucru pe care n-am să-l uit niciodată: mortea nu se află la polul opus al vieții, ci face parte din viață.
Haruki Murakami, Pădurea norvegiană, trad. A. Hondru, Ed. Polirom, Iași, p. 326.
Două modalități diametral opuse de gestionare a sentimentelor și a trăirilor în fața morții unei persoane dragi sunt totuși unite prin puncte comune: puterea iubirii, forța muzicii și efectul reconciliant al naturii. A treia perspectivă asupra acceptării morții este oferită de Midori, provocatoarea colegă a lui Watanabe, care la moartea mamei nu a putut simți decât o ușurare și o eliberare:
Știu că nu e frumos să vorbesc așa, dar trebuie să mărturisesc că m-am simțit ușurată când a murit mam. Bugetul familiei a trecut în mâinile mele și puteam cumpăra ce doream.
Haruki Murakami, Pădurea norvegiană, trad. A. Hondru, Ed. Polirom, Iași, p. 92.
Moartea nu are, așadar, același impact asupra a două persoane, chiar dacă ele pot cunoaște experiențe similare sau chiar comune. Midori nu se simte afectată de moartea părinților, Naoko eșuează în a-și gestiona amintirile și sentimentele, recurgând la gestul suprem al sinuciderii, în vreme ce Toru alege călătoria solitară purificatoare. Cu alte cuvinte fie spus, mintea va găsi diverse și variate modalități de a accepta dispariția definitivă de unor persoane apropiate, la fel precum emoțiile vor căpăta o amploare și o intensitate distinctă în funcție de experiența individuală a fiecăruia.
Un roman pentru, cu și despre tineri, a cărui ecranizare a fost realizată de către cineastul Tran Anh Hung. Un interviu cu acesta îl puteți citi aici: http://murakami.weebly.com/film-padurea-norvegiana.html.
Răspunsuri