1 decembrie în Diaspora

Sunt multe zile când gândurile ni se regăsesc pe meleagurile natale! Când ne aducem aminte de glasul mamei, de dragostea bunicilor, de clopotele bisericii din sat, de mormintele celor dragi, de mirosul cozonacului, de datinile și obiceiurile din România.

O zi în care majoritatea românilor din diaspora se gândesc acasă este ziua de 1 Decembrie. Mulți simt nevoia să fie aproape de țară, chiar dacă sunt la mii de kilometri depărtare. Își îmbracă ia cu mândrie și pleacă la muncă. În țara de reședință nu este zi liberă. Și le povestește colegilor despre ie, despre România, despre Ziua Națională și semnificația ei!

Azi asta am făcut și eu! Am povestit colegilor despre „România dodoloață” și mi-am adus aminte de bunicul Vasile, când săream pe el toți nepoții, să ne povestească despre experiența lui din război. Mereu, aceeași replică o avea: „Măi, copii! Sunteți prea mici și inocenți ca să vă povestesc despre tranșee.” Iar noi insistam și îl rugam să ne povestească de ziua când a fost rănit. Ne spunea doar că așa se întâmplă în război, fără să ne spună că a fost în mijlocul unui bombardament și că tijele bombelor i-au intrat în picior. Era veteran de război și își ținea, cu mândrie, medaliile în odaia de curat. Ne spunea mereu că medaliile sunt dovada lui că a fost norocos și că a ajuns acasă, înapoi la bunica.

La câteva luni după ce bunicul nu a mai fost, a apărut un almanah al veteranilor de război, unde apărea și bunicul meu și povestea experiența din tranșee, experiență pe care nu ne-a împărtășit-o și nouă, nepoților. A povestit cum a fost Crăciunul în tranșee, cum noaptea dintre ani l-a prins într-un spital de campanie, pe front, pentru că fusese rănit. Atunci, la 22 de ani, a fost prima dată când am citit despre fricile bunicului meu că nu își va mai revedea familia, dar, în același timp, cât de important era pentru el să fie acolo, în tranșee, să lupte pentru ROMÂNIA!

Astăzi se sărbătoresc 102 ani de la Marea Unire când, la Alba Iulia, sute de români, în costumele naționale și purtând tricolorul, au dat mână cu mână pentru Hora Unirii! Au fost acolo în suflet și în simțiri să vadă înfăptuirea unirii mari. Un vis devenit realitate. În acea zi de 1 decembrie, în 1918, Adunarea Națională de la Alba Iulia proclama unirea Transilvaniei cu România.

Mă gândesc la emoțiile trăite de participanții la acest eveniment istoric și îmi imaginez de multe ori, cu ochii minții, hora unirii în piața de la Alba Iulia!

 Cu Nicolae Furdui Iancu și Veta Biriș în căști, rugându-l pe Dumnezeu să îi ocrotească pe români, îmi ascund lacrimile și mă gândesc la România mea dodoloață!

Românie,

Sper din suflet într-o zi să strălucești! Să nu mă mai doară sufletul când mă gândesc la bătrânii tăi, la copiii tăi, care merită mai mult, la persoanele cu dizabilități care, pe lângă condamnarea dată de soartă, sunt condamnați și de societate!

Perfect nu va putea fi totul, cum în nicio țară nu este perfect, dar să nu mai fie haos, să nu mai plecăm capul când deschide gura un demnitar.

Românie, atât de mulți suntem plecați din sânul tău, dar te iubim! În graiul românesc am învățat să spunem mama, am învățat să citim, să socotim, să iubim. La vederea tricolorului, instinctiv, tresărim și ne gândim la tine.

Deși uneori te cert, deși nu mă mai văd întoarsă în brațele tale ca să trăiesc, îmi doresc să fii bine!

Copilul meu, anul trecut când am mers să votăm, s-a cățărat pe un gard care împrejmuia secția de votare și a strigat: “aici să fie steagul României!” Mi-au dat lacrimile. Deși e născut în Irlanda, departe de tine, îl învăț să te iubească. Își poartă cu mândrie costumul național și are în camera lui un tricolor. Nu i l-am pus eu acolo. L-a găsit lângă icoană și a spus că este al lui, așa că și l-a pus la el, pe raft, că trebuie să înțeleg că este steagul lui.

La mulți ani, Românie! Te sărbătoresc așa cum știu eu și mă gândesc la tine. Sper, într-o zi, să fii la fel de dodoloață și la fel de înfloritoare cum ai fost cândva!