Unirea de la 1859

În mod absolut eronat îi spunem Unirii de la 1859 Mica Unire, pentru că însemnătatea ei este colosală. Ținând cont de situația politică a acelor timpuri, cu Principatele Române înconjurate și dependente de trei mari puteri, Imperiul Habsburgic, Imperiul Otoman și Imperiul Țarist, toate cu interese economice și geografice în zonă, părea imposibil la vremea aceea ca țările române să facă vreun fel de uniune, și totuși, în concordanță cu mișcările statale precedente, începând cu revoluția franceză și continuând cu mișcarea pașoptistă, profitând și de un paragraf ambiguu al Convenției de la Paris, care nu specifica în mod explicit că în cele două Principate Române nu poate fi ales același domnitor, s-a forțat pe această nișă, iar prin alegerea colonelului Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei la 5 ianuarie 1859, iar apoi și la București, în ziua de 24 ianuarie, ca domn al Țării Românești, s-a realizat astfel uniunea politică și administrativă a celor două principate, atunci adoptându-se și numele de România. Trebuie menționat că au existat divergențe între reprezentanții politici ai celor două principate înainte de alegeri, fiind mai mulți pretendenți dintre foștii domnitori, însă, după alegerea lui Cuza în Moldova, au înțeles oportunitatea și rațiunea a prevalat interesului personal, astfel că noul stat a putut ieși de sub influența rusească (încă de la 1856, în urma Războiului Crimeii) și apoi, ceva mai târziu, și de sub cea otomană.

A fost o împlinire a mișcării pașoptiste și a idealurilor acelor tineri, care, chiar dacă au eșuat în 1848, nu au renunțat la luptă și au construit continuu oportunități pentru ca Unirea de la 1859 să se poată înfăptui. Între figurile cele mai importante ale Unirii se regăsesc Mihail Kogălniceanu, I. C. Brătianu, Alexandru Ioan Cuza, Vasile Alecsandri, Costache Negri etc.

Au existat însă și personalități care erau împotriva Unirii, printre aceștia regăsindu-se Gheorghe Asachi, Costache Negruzzi și Nicolae Vogoride. Totuși, marea majoritate a populației celor două Principate era în favoarea Unirii, existând manifestații în această direcție, mai cu seamă în Țara Românească, astfel că s-a întâmplat totul în mod firesc și s-a realizat un pas important în reîntregirea neamului românesc. Era prea devreme pentru Transilvania, dar tot ceea ce a urmat, începând cu reformele lui Cuza, a fost făcut cu gândul la Unirea totală, ceea ce s-a și întâmplat la 1918. Până atunci însă, două dintre cele mai importante episoade din istoria românilor au fost aducerea unui domn străin, în persoana lui Carol de Hohenzollern, și Războiul de Independență de la 1877-1878.