Clubul de carte – Decoct de femeie, de Sorin Lavric
Ca să poți face diferența între o carte bună și una proastă, trebuie să le citești pe amândouă. Astăzi o să vă arăt cum se scrie o carte proastă și îmi pare rău că primul autor român pe care se întâmplă să-l recomand trebuie să primească o astfel de recenzie. Una negativă, să-i zicem, deși nu cred că este cuvântul cel mai potrivit.
Din păcate, astăzi se poate publica absolut orice contra unei sume de bani, care nu are nimic de-a face cu calitatea conținutului. Într-o lume în care este atât de la modă combaterea rasismului, de așa natură încât suntem dispuși să prejudiciem adevărul pentru a ne proteja sentimentele, lăsăm totuși un distins profesor universitar să denigreze femeia, doar pentru că e democrație și el a plătit ca să-și facă publice ideile. Și cred că este necesar să taxăm astfel de derapaje și să tragem un semnal de alarmă.
Sorin Lavric, în vârstă de 53 de ani, este, potrivit descrierii de pe site-ul AUR, scriitor, filosof, publicist, profesor universitar și președinte al Senatului partidului, iar cartea lui, „Decoct de femeie”, se vrea a fi un fel de lucrare filosofică asupra femeilor, deși titlul, ridicol și facil, te duce mai degrabă cu gândul la literatura de consum.
Cartea începe cu un prolog în care autorul conceptualizează ideea de feminitate și dă formă de adevăr obiectiv, indubitabil, unor „adevăruri” subiective, nedemonstrate și indemonstrabile. Folosindu-se de anumite trucuri retorice pentru a se erija din a-și demonstra și argumenta teoriile, eseistul trece rapid de la un stigmat la altul pus femininului, acreditând aceste stigmate ca adevăruri obiective pe care s-a simțit dator să le invoce. Toate caracterizările pe care le aduce femeii (muza), în opoziție structurală cu bărbatul (silenul), sunt transpuse în termeni logici și în enunțuri care se doresc științifice, dar care nu reprezintă decât o impresie sau o proiecție personală a eseistului. Și spun proiecție, pentru că orice teorie trebuie verificată și validată de practică. Un misogin adevărat este prin excelență un bărbat care urăște femeia și stă cât mai departe de compania ei, ori autorul a imprimat în paginile cărții o frustrare cronică, camuflată în indignarea vulpii care se plânge mereu de cât de acri sunt strugurii.
Între femeie și bărbat nu poate exista egalitate, postulează filosoful, în pofida unei presiuni a egalitarismului, pentru că numai intelectul masculin, nu și cel feminin, are gândire abstractă. Comunicarea în spirit „nu e un atribut femeiesc”, iar dacă femeile au „afinitate” pentru psihologie, ea vine din „intuirea dezordinii sufletești în care se zbat”. În concepția dumnealui, femeile nu sunt altceva decât niște simple făpturi sexuale, fără acces la spiritualitate, ca niște pliculețe de ceai pe care doar bărbații reușesc să le fiarbă corect și să le soarbă esența. Recunoaște totuși că mai există și femei erudite, dar acelea îi sunt profund antipatice și nu-l atrag în niciun fel. Păi cred și eu, o femeie erudită are, probabil, și o anumită vârstă, la care, fie s-a cocoșat de griji, fie s-a îngrășat, stârnind disprețul filosofului, care își declară tranșant preferințele sexuale pentru femeile foarte tinere (în jur de 20 ani), rezemându-se nonșalant de gardul pedofiliei. „Niciun bărbat nu caută în femeie deșteptăciunea, profunzimea sau luciditatea. Cine vrea filosofie, nu o va găsi în capul femeii, dar în schimb va găsi cufundarea în athanorul labios”. M-a dat gata expresia asta: ”athanorul labios„! De altfel, cartea e plină de asemenea expresii academice, iar autorul pare preocupat de esențe și de mistică, înșirând o grămadă de expresii în latină și greacă, căutate și alese cu grijă, pentru a putea face, în acest fel, paradă de erudiție. În același timp, în încercarea de a-și contura un stil cu totul personal și poate inedit, Lavric încropește o sinteză lexicală, folosind atât neologisme savante, cât și arhaisme sau regionalisme neaoșe. Din păcate, i-a ieșit doar o mixtură indigestă de metafore forțate, de speculații scremute și de vulgarități îmbrăcate în cuvinte prețioase.
M-a amuzat teribil observația potrivit căreia unii citesc Kant degeaba, „perorând despre imperativul categoric”, în timp ce se comportă ca niște bădărani în viața reală. Adică exact cum face chiar el în cele 6 capitolele care urmează, toate purtând nume de femeie și ilustrând, fiecare, câte o categorie definită de autor – o clasificare demnă de Enciclopedia Britanică: Delia este mulier abscondita, Otilia, mulier ludica, urmează Carmen – mulier rixosa, apoi Maria – mulier domina, Irina – mulier fornicata, ultima fiind Diana – mulier placida. Filosoful misogin, colecționar de experiențe erotice, le urmărește pe cele șase femei și după consumarea relației lor, cu o meticulozitate de entomolog, ușor psihopat. Mai toate decad biologic, una se îngrașă, alta se zbârcește, fostul lor „silen” privindu-le dezgustat: „spinarea declivă o purta mai tot timpul încovoiată, din cauza grijilor pe care le adună în stiva de energie negativă dintre umeri, locul acela ce slujește drept ghenă pentru stresul pe care oamenii îl adună de-a lungul zilei.”
Se spune adesea că în literatură și în cultură nu contează ideologia unui autor sau perspectiva din care privește lucrurile, ci exclusiv valoarea cărții sale, care poate fi evaluată în sine. După ce m-am lămurit cum vede filosoful femeile, am căutat să las deoparte indignarea și resentimentele și să privesc obiectiv lucrarea, în speranța că voi găsi ceva care să-i dea valoare și o să-mi schimb părerea, pentru că doar imbecilii rămân consecvenți în ideile lor. Din păcate, erudiția lui deșănțată nu m-a dus cu preșul, iar amestecul de expresii elevate cu arhaisme și vorbe din popor, repetate până la exasperare, nu face altceva decât să desființeze orice valoare eseistică, estetică sau stilistică. Lavric este atât de convins de justețea „cauzei” sale, încât o reia obsesiv în fiecare capitol în parte, în prolog și epilog, și o expune în aceiași termeni, până la sațietate. Astfel, „dâra ancestrală”, „jocul de prestigii”, „îngrijirea fanerelor”, „răstoaca cu nămol răcoros” în care îi găsim pe „bivolii încinși”, devin imagini care s-au vrut plastice, dar au ajuns să fie prea tocite de atâta utilizare, pierzându-și potențialul expresiv. Îmbătat de propriile-i cuvinte, Lavric pierde competiția stilistică cu sine însuși și-l face pe cititor să pufnească în râs!
Vă las mai jos câteva extrase din gândirea filosofică a marelui eseist. Cu greu mă pot abține de a comenta câte ceva la fiecare dintre ele, dar am mai făcut-o o dată citind cartea. Lăsând la o parte tristețea și indignarea care m-au cuprins, eu zic că e bine să nu luăm totul ad litteram, ci „cum grano salis” și cu un pic de umor. Așadar, reformulez și vă spun că vă las mai jos un exemplu elocvent despre cum o poți da, filosofic, cu mucii-n fasole!
“Sunt trei împrejurări când priveliștea unei femei culminează în dezgust: când își face toaleta intimă, când își probează hainele în oglindă și când stă pe masa ginecologică”;
“Vopsirea unghiilor de la picioare e unul dintre oficiile cele mai absurde la care se poate preta femeia, un oficiu în care bărbatul vede o stupiditate crasă”;
“Ce-și dorește o femeie e s-o faci să uite de condiția precară a alcătuirii sale bolânde”;
“Nu sunt un admirator al sexului frumos. Admirația cere recunoașterea ab initio a unei relații de superioritate: admiri pe cineva pe care îl bănuiești a fi deasupra ta, pe când femeia poate fi cel mult dorită, dar în nici un caz admirată”;
“Rostul femeii e să fie muză, după ce a încetat să mai fie amantă”;
“Cum n-am de gând să menajez vanitățile, e firesc să afirm că chinul gândirii abstracte e prerogativa cuvenită intelectului masculin”;
„Era genul de fire vacilantă pe care nu o puteai iubi decât scrâșnind din dinți, siderat de cât de repede își schimba dispoziția. În accesele de furie minuțioasă era un arc, în căderile hipocondrice, o fleandură. Când paladin secerându-și semenii, când iepuroaică flască cerșind îndurare în caz de boală închipuită.”
„Să bei decoctul unor femei cărora, păstrându-le principiile, le-ai omorât persoana, iată ce înseamnă să faci filosofia lor.”;
Răspunsuri