Jurnal de pandemie 2

Azi a nins. Te-ai fi bucurat de prima zăpadă la Dublin. Așa, am rămas doar eu să mă bucur.

Îmi vin în minte nopțile în care, frământat de mii de gânduri, nu reușeai să adormi și nu mă lăsai nici pe mine.

Stăteam ore întregi și admiram împreună spectacolul străzii. Forfota continuă care anima centrul, ploaia care nu părea să alunge petrecăreții către casă. Urmăream cenușăreasa care își pierduse pantoful și pornea în căutarea lui. În urma ei, multe alte cenușărese. Mai veneau și băieții, în speranța unor colaborări pe care nu le pot numi pozitive în ziua de azi. Pe o băncuță, în fața crâșmei de la colț, doi amorezi își cântau în strună. Povestea vieții lor se derula în fața ochilor noștri ca un film de dragoste, mut. Coloana sonoră venea de la etajul doi, din scara alăturată, unde vecinii noștri își repetau întruna că „viața-i viață” a lui Opus. Și ce viață…

S-a dus viața, odată cu tine s-a dus și ea. Un spectacol trist cu străzi pustii și oameni mascați, care mișună fără vreun rost. Au pierit zâmbete și s-au născut monștrii care stau disciplinați la coadă pentru un litru de lapte și o franzelă proaspătă.

Nu mai vorbesc cu lumea de frică să nu mă întrebe ce mai faci. Am tras oblonul la fel cum a făcut-o și vecinul de vizavi, care vinde cei mai buni burgeri din oraș. E o liniște apăsătoare, care nu mai prevestește nimic. Centrul e gol fără tine, se crapă de ziuă și, din depărtare, se aude un strigăt disperat. E strigătul sufletului meu care te vrea lângă mine.

Ea e șefa. Așa le spuneai tuturor, cu toate că tu dădeai tonul stărilor mele. Nopți la rând aș fi stat să te ascult, dar ai decis să pleci. Nu erai pregătit pentru ce avea să vină. La fel cum nu eram nici eu. Ai lăsat mult fum de țigară impregnat în pereți și o sacoșă de care nu vreau să mă ating. Orice mă leagă de tine îmi dă fiori.

E un vis urât din care vreau să mă trezesc.

Se spune că timpul e arta zeilor de a acorda credite. Dar, Doamne, cât de puține credite am primit noi doi! Câte lucruri au rămas de făcut în călătoria noastră, câte destinații de vizitat, rezervări, rute, direcții! Mmm, barca albă cu vele, care purta visurile noastre…

Mă simt captivă într-un spațiu care brusc a devenit sufocant, neîncăpător și joc un rol care nici măcar nu-mi place.

Adulmec ultimii fulgi de zăpadă și capul greu îmi alunecă încet pe pervaz. Întrezăresc o himeră, care pare că-mi strigă numele.

E poștașul care mi-a adus comanda de la Nespresso.

Bună dimineața!