Jurnal de pandemie 3

Nici nu mai știu câte zile au trecut de când n-am mai vorbit. Am încetat să le mai număr.

Ai plecat de cinci luni, șaptesprezece zile, cinci ore și douăzeci și opt de minute, îmi șoptește subconștientul meu. În mine se duce o luptă continuă, aș vrea, dac-aș avea un burete magic, să șterg tot ce a fost între noi și să o iau de la capăt împreună cu tine, mereu cu tine, până la capăt cu tine.

Comunicarea între noi e aproape imposibilă.

Fac eforturi, ca toată lumea, mă izolez cât pot, mi-e teamă, mă simt slăbită, n-am puterea să pășesc ferm și să fac față situațiilor de zi cu zi.

Îmi ziceai că m-ai contaminat.

Cu siguranță. Am făcut testul. Aroganța ta e contagioasă. Gândim amândoi la fel și punem totul la îndoială. Singurul lucru de care nu mă îndoiesc e relația noastră.

Ai lăsat mult praf și pulbere în urma ta. Vorbesc cu stelele. Știu că, în nopțile în care nu reușești să dormi, le privești și vorbești și tu cu ele.

În Grafton Street, protestatarii împotriva restricțiilor impuse au luat locul florăreselor de la care îmi cumpărai cele mai mari buchete de cale. Îmi luminai viața și apartamentul în momentul în care pășeai duios și încrezător cu un buchet de flori. Știai că îmi plac la nebunie și îmi plăcea faptul că ai fost și rămâi singurul bărbat, după tata, care îmi dăruia flori fără vreo ocazie anume.

Azi, în locul florăreselor, găsești spini, jale și tristețe. Și multă disperare din partea negustorilor care au fost nevoiți să își închidă prăvăliile. În fiecare seară ies la plimbare. Închid ochii și retrăiesc momentele în care ne plimbam noi doi, amândoi, mână în mână, preț de ore în șir, ore în care uitam de noi și de toate provocările vieții.

Mă trezește din vis câte un om al străzii care îmi cere un leu de-o pâine.

Restaurantul nostru indian, mai ții minte? Nu mai e. Câte aniversări, câte zile, câte amintiri, câte promisiuni de amor. Am vorbit cu proprietarul zilele trecute, era tare amărât. Voiam măcar să-i cer o parte din poveștile noastre încrustate în masa de lemn la care ne așeza mereu. A pierdut tot, la fel ca  noi.

Nu mi-e milă, pentru că nu mai simt nimic. Sunt obosită și protestez în fiecare zi împotriva măștilor care maschează figurile celor care îmi dau binețe, protestez pentru că nu mai ești, protestez pentru că a trecut și Valentin Sfântul și nu mi-ai spus că mă iubești. De parcă ar fi nevoie de o zi anume să-mi spui că mă iubești. Trimite-mi măcar o stea, în calea mea.

Protestez, dar protestul meu e surd și nu-l aude nimeni. M-am cam obișnuit, dar mi-e frică de mine, mi-e frică de mâine, mi-e frică de ziua în care ai să te întorci.

La bine și la greu mereu,

M.

( credite foto: Killabase)