Jurnal de pandemie

Am înțeles că nu mai am loc in viața ta în ziua în care mi-ai spus că trebuie să pleci. Erai pregătit să lași totul în urma ta pentru un viitor mai bun. Mi-ai promis că mă vei suna, că ne vom revedea. Habar nu aveai că virusul ăsta care distruge conexiunile interumane și își ia vieți drept trofeu, avea să-ți dea și ție planurile peste cap.

Am ajuns să ne uităm unii la alții suspicioși și să ne închidem în noi, speriați de un mâine care ne întâmpină cu un număr mai mare de persoane infectate și decese in fiecare colț al lumii.

N-am știut ultima dată că va fi ultima dată, tu… mi-ai cuprins buzele între buzele tale cum o făceai de fiecare dată, iar eu te strângeam în brațe și mă bucuram ca un copil care revedea pe cineva drag. Mereu îmi repetai că noi vom rămâne prieteni. Prietenii își vorbesc, își împărtășesc idei, sentimente. Noi, cred că am ars tot în orele pe care le-am petrecut împreună, am ars calorii și conversații, uneori superficiale, după care tu, ca un actor desăvârșit în rol principal, ieșeai din scenă, cu aplauzele (mele), iar eu rămâneam ore în șir să-ți adulmec pașii care te purtau departe de mine. Pentru o zi când vei reveni… sunt ceva deosebit?! Sunt, pentru că mă topesc când îți văd zâmbetul, pentru că e suficient să-ți simt buzele să uit de tot ce mă înconjoară și, apoi, să nu mă mai trezesc la realitate când îmi spuneai de fiecare dată că trebuia să pleci din țara asta. Știi ceva? M-am obișnuit! Nu făceam drame pentru că știam că într-o zi ai să vii și ai să rămâi. Că am să te îmbrățișez și am să te dezbrac ușor de haine si de povara problemelor de la muncă, am să te încălzesc, am să te răsfăț si am să te fac să te simți cel mai iubit dintre pământeni. Ultima oară, nu mi-a plăcut rolul pe care l-ai jucat, ai intrat în scenă cu un zâmbet ușor arogant, un pic prea plin de tine…

Nu plâng, dar trebuie să știi că te iubesc și nu știu cum voi reacționa într-o zi când te voi revedea…

Să-mi fii fericit. Atât îmi doresc.

La bine și la greu,

M.