Muntele mare

E lumea asta ca o închisoare,

Deși pe nimeni nimeni n-a ucis.

Suntem corăbieri fără de mare

Sortiți să navigheze doar în vis.

Să ne urcăm pe muntele cel mare

Și florile de colț să le găsim.

Să ne izbim cu frunțile de soare,

Să ne iubim, apoi să nemurim.

Am rătăcit mereu pe calea bună

Și am deschis atât de multe porți,

Dar nimeni n-a știut ca să ne spună

De ce mereu sunt alții trași la sorți.

Am adunat scrisori în buzunare,

Cuvinte care nu au niciun rost.

Să le luăm pe muntele cel mare

Să le citim și celor care-au fost.

Să ne urcăm pe muntele cel mare

Și florile de colț să le găsim.

Să ne izbim cu frunțile de soare,

Să ne iubim, apoi să nemurim.

Articole asemănătoare

de mă priveai

acesta e un vis, iar zorii îl omoară. un strigăt stă în prag ca jalea să-l cuprindă. un rug ciudat îmi pare și vântul ce-mi șoptește pe fugă la ureche: să îl iubești copilă! să îl iubești deplin! fă dulce să devină al șarpelui venin…

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *