CEA MAI FRUMOASĂ ZI
Alergătorul scurta distanțele cu fiecare pas, metodic, controlat prin măsurători ale aparatelor montate pe el. Era mai mult decât o simplă joacă, era un armistițiu între două vieți: cea dinainte cu tentații și păcate și cea de acum, cu transcendere la o altă experiență fizică și mai ales spirituală. Se cufundase în filozofii prea savante pentru lumea simplă din jur. Alergătorul zburda în aceeași evadare solitară de fiecare zi, fără a băga în seamă soarele de primăvară, într-o singurătate proprie unui alergător de cursă lungă. Intrase în oraș și se simțea eliberat din nimicnicie pe străzile goale și liniștite. Din fuioarele cenușii de aburi ai dimineții se înfiripă pericolul. Ca un animal de pradă stă la pândă, nevăzut, adăpostit în falduri de pâclă, apoi se aruncă asupra victimei. Impactul cu mașina este perfid și violent. Imaginile de pe ecranul minții sale se destramă în beznă. Apoi, nimic.
Doctorul lăsase fereastra cabinetului deschisă pentru ca zvon de primăvară să-i inunde sufletul. Un teanc de foi așteptau cuminți pe masă, dar stiloul rămăsese aninat între degetele sale, lipsite de comanda unei minți adâncite în trândăvie și uitare. Privea fișele din fața sa, dar gândurile lui chiuleau de la ora searbădă de scris și se furișau în paradisul de afară. Telefonul începu să se vaiete și să tremure din răsputeri pe masă. Țipătul său strident l-a smuls fără milă pe doctor din contemplație. Ura telefonul în asemenea clipe. Văzu numele pe ecran și încă înainte de a auzi vocea în aparat avu presimțiri rele.
-Cum, unde? E aici? Bine, mă duc acum.
Se ridică rapid și se îndreptă spre serviciul de urgență. Cineva avea nevoie de ajutorul lui. Strigăt sfâșietor de pasăre rănită. Era medic și salvator de vieți, asta îi era chemarea.
Alergătorul se metamorfozase într-un adevărat om de zăpadă, acoperit de teancuri de pansamente și straturi succesive de feșe. Doar ochii și gura i-au rămas libere.
-Doare Cristi, știu că doare, vorbea molcom doctorul, în timp ce-i desprindea cu blândețe compresele. Glasul lui susura ca un cântec de leagăn, în timp ce mâinile lucrau cu dibăcie.
-Ți-am dat analgezice, a continuat doctorul, dar explicațiile profesionale nu alinau prea mult durerile pacientului. Suferința i se citea în priviri, pentru că vocea îi rămăsese captivă în gât.
După fiecare pansament scos izvorau bobițe roșii pe tegument, iar pe urmă se contopeau în pârâiașe pornite pe văi ale bejaniei. Sânge din sângele meu, gândi doctorul. Alergătorul îi era văr.
Într-un târziu pacientul leșinase sau poate că drogurile își făcuseră în sfârșit efectul. Doctorul a rămas singur în spălător, astfel încât nimeni nu ar fi putut jura că l-a văzut vreodată plângând.
Tinerețea este cel mai bun leac. După două săptămâni fusese eliminată și ultima compresă, iar pielea își revenise ca o pajiște udată de roua unei dimineți de vară. Doar doctorul rămânea cu fruntea înnegurată. Examenul tomografic era implacabil și rece, iar previziunile sale nu indicau vreme bună.
Alergătorul privea crengile de tei ajunse până la fereastra de la salonul său. Se aplecă să le culeagă ofranda și se îmbătă cu parfum. Desfăcu pumnii și privi la pulberea blondă cum alunecă pe aripi de zefir. Alergătorul parcă plutea și el, laolaltă cu particulele diafane. Văzu calea de lumină și de stele cum i se așterne înainte. Auzi șoapte, ispite nevăzute îl trăgeau pe acest drum și el nu putea să li se împotrivească. Apoi, brusc, se lăsă noaptea.
Furtuna se iscase mai repede decât și-ar fi închipuit. Se nimerise să fie de gardă când s-a dat alarma.
-Domnule doctor, se precipită o asistentă, știți,…vărul dumneavoastră a intrat în comă.
Ce repede circulă veștile rele… Doctorul se gândește lângă targa pe care zace alergătorul abia ieșit de la tomograf. Hematomul rebel din cap crescuse acum mult și apăsa pe creier. Singura soluție era îndepărtarea lui chirurgicală. Doctorul trebuie să lupte cu o prejudecată, aceea că un chirurg nu-și operează rudele apropiate. E medic, e de gardă și timpul nu are răbdare. Până la urmă e un pacient ca oricare altul. Decizia este deja luată.
-Pregătiți sala de operație!
Parcul a îmbrăcat hlamidă multicoloră, iar soarele blând de toamnă încălzește firea. Pe o bancă mai retrasă stau alături doctorul și alergătorul. De la accident s-au mai întâlnit și au mai vorbit de multe ori.
-Știi care a fost cea mai frumoasă zi din viața mea? – întreabă melancolic alergătorul.
-Când s-a născut fata ta?
-A fost o zi cu totul specială, pentru că atunci am zămislit o nouă ființă, dar nu a fost cea mai mare zi.
-Când te-ai căsătorit?
-Și aia a fost o zi deosebită, deoarece am devenit un întreg alături de iubirea mea. Dar tot nu e cea mai importantă.
-Nu știu, mă dau bătut.
-Dimineața de după operație când am văzut soarele strălucind în geamul de la reanimare și astfel am realizat că trăiesc. Știi, în iunie soarele răsare foarte devreme. Cu toate tuburile din mine, cu toată durerea, îmi venea să urlu de fericire pentru că eram în viață. Parcă revenisem din morți. Să ne bucurăm de fiecare dimineață când ne trezim, să nu irosim viața ce ne e hărăzită.
Răspunsuri