Jurnal de pandemie – din amintirile unui neurochirurg

Virusul ascuns parșiv în aer a adus o boare otrăvită peste întreaga planetă, pustiind străzile și ferecându-i pe oameni în locuințele lor. Ne-am trezit arestați la domiciliu, cu localitățile înțesate de patrule de poliție și chiar de armată, având nevoie de permise justificative pentru deplasare. Ne-au înconjurat teama de necunoscut, suspiciunea, frustarea, îngrijorarea, dar și alte slăbiciuni omenești slobozite din cutia Pandorei. Am descoperit cu stupoare că deși ne aflăm în epoca telefoniei mobile și a internetului, ne comportăm ca în Evul Mediu, forțați să luptăm contra epidemiilor devastatoare prin autoizolare. Tehnologia modernă ne ajută să comunicăm mai ușor, dar nu combate singurătatea. Bunicii nu-și mai strâng în brațe nepoții, copiii nu mai merg la școală și nu se mai joacă afară, bătrânii ies pe furiș în oraș, prietenii se întâlnesc doar pe facebook, iar mesele din restaurante zac așezate unele peste altele. Virusul lasă în urmă și alte sindroame chinuitoare, pentru că internetul nu poate înlocui zvonul intens de primăvară și nici mirosul de aer proaspăt obstrucționat de mască. Masca a devenit astfel un accesoriu obligatoriu al vestimentației moderne, ascunzându-ne chipurile de parcă toți am fi devenit răufăcători, gata să ne furăm viețile.

Sunt un privilegiat în aceste vremuri de restriște pentru că lucrez în medicină și încă într-un domeniu de urgență, așa că pot ieși când doresc pe străzi, sub acoperirea unui cartonaș care atestă locul meu de muncă. Fac traseul din fiecare dimineață până pe colina Tătărașilor, având acum nevoie de doar 10 minute pentru a-l străbate spre deosebire de cele 20 necesare într-o zi obișnuită. Poarta spitalului este luată cu asalt încă din zori de zeci de persoane, bolnavi sau rude ale pacienților deja internați, fiecare privind cu speranță spre zidurile impenetrabile. Cerberul de la intrare nu le permite accesul decât la telefonul din ghereta lui, singura legătură cu interiorul.

Mă strecor în spital pe uși lăturalnice, urmând noile circuite concepute pentru pandemie. La fiecare ușă tastez câte un cod de intrare de parcă aș fi la NASA. Pe scări mă intersectez cu figuri mascate, umbre alunecoase pe lângă pereți și balustrade. Răspund din politețe la saluturile lor, chiar dacă majoritatea îmi sunt necunoscute. În cabinet e zarvă mare, mă insinuez în colțul meu de la fereastră și îmi schimb hainele de stradă cu echipamentul standard de spital, fără a uita să adaug capelina, mănușile și evident, masca. Vizita în saloanele obișnuite decurge rapid, apoi urmează pregătirea pentru intrarea în sectorul covid.

Într-o sală specială încep să mă îmbrac cu iuțeală, folosind experiența acumulată în primele zile ale epidemiei. Peste pijamalele de unică folosință îmi trag de-acum binecunoscutul combinezon, simplu sau produs de firme renumite care au schimbat rapid produsele, adaptându-se noilor cerințe ale modei de primăvară-vară. Ciubotele de cauciuc din picioare lasă impresia că ar trebui să înfrunt un glod adânc sau îmi dau înfățișarea unui muncitor pe șantier. Mai adaug și ochelarii groși ieșiți în afară, pentru a căpăta avatar de scafandru. La sfârșit îmi trag viziera pe față și armura mea de Cavaler al tristei figuri este completă, astfel încât sunt gata să înfrunt nu morile de vânt, ci un dușman invizibil și perfid. În locul lui Sancho Panza se găsește o asistentă care face ultimile retușuri, scriindu-mi numele pe combinezon cu un marker, pentru a putea fi identificat în aventura mea pe terenul covidului. Eu prefer să-mi port numele pe spate ca fotbaliștii. La început râdeam unii de alții când ne vedeam costumați astfel, făcând haz de necaz. Mai târziu, virusul a ucis și zâmbetul de pe buzele noastre, lăsând încrâncenare și o rutină de robot.

Ridic fermoarele de la pereții din plexiglas și pătrund prin ei ca printr-o poartă temporală spre un tărâm ostil. În prima parte întâlnesc pacienții suspecți, proaspăt internați și apoi pe cei contacți cu alți bolnavi pozitivi. E un fel de purgatoriu unde oamenii așteaptă cu teamă rezultatul testului PCR, biletul spre trenul personal din epidemie. Cei negativi vor merge spre sectoarele obișnuite, iar cei pozitivi vor ajunge în gara covid. În saloanele covid pacienții așteaptă cu nerăbdare vizita medicului, dar nu văd decât un om mascat și aud o voce estompată de dubla barieră a măștii și vizierei. Unii sunt de mult prizonieri în celulele reprezentate de saloanele lor și nu mai au încredere. E perioada când nu pot pleca până testele nu devin negative, deși nu au simptome. Mai târziu, aceste măsuri drastice se vor mai relaxa. Unii privesc nostalgici spre dealurile înverzite din jurul Iașului, de la înălțimea spitalului cocoțat ca o cetate pe deal. Alții amenință cu sinuciderea, învinși în lupta cu incertitudinea. Vor să vorbească cu cineva competent care să le ofere un grăunte de speranță. Trebuie să ai mult tact și răbdare pentru a discuta cu fiecare în parte, să le explici ceea ce greu poate fi explicat – necesitatea izolării, să le oferi suport psihologic. După plecarea mea vor număra orele până la următoarea vizită, butonând telefoanele mobile pentru a fi alături de cei dragi.

Folosesc liftul special pentru a urca din etaj în etaj. Ochelarii și viziera s-au aburit rapid și acum orbecăiesc prin ceață pentru a dibui cartela de la lift, aninată într-un cui sau într-un mâner de ușă. Rama groasă a ochelarilor îmi îngustează câmpul vizual și mă poticnesc adesea, așa încăt trebuie să-mi rotesc mereu capul pentru a putea să-mi urmez drumul. Spinarea îmi este inundată de râuri de sudoare rece, pijamaua de hârtie s-a contopit cu pielea, dar trebuie să merg înainte pe această cale cu sens unic. În astfel de condiții vitrege sunt nevoit să fac mici manevre chirurgicale fine la unii bolnavi și mintea mea își sporește nivelul de concentrare. Sunt un cosmonaut pe o navă spațială, mă mișc cu pași mici în impoderabilitate, știind că trebuie să pășesc pe o planetă a suferinței.

La ultimul etaj se află Reanimarea covid, pentru că spitalul meu este suport pentru formele grave ale bolii. De la depărtare mă întâmpină melodia sacadată a monitoarelor, ca o muzicuță folosind același refren obsesiv. Numitorul comun al tuturor acestor pacienți cu plămânii distruși este lupta pentru aer. Unii stau ridicați în șezut, unii au doar mască pentru oxigen, iar alții sunt intubați și aparatele respiră pentru ei. La picioarele patului stau hârtii cu datele lor de identificare, dar nu reușesc să le descifrez. Ce importanță are? Rămân niște anonimi, după cum și eu voi fi un necunoscut pentru ei. Nu putem comunica verbal, urmăresc doar cifrele seci ale parametrilor. Cei care pot, vorbesc cu ajutorul ochilor. De nevoie fac o nouă specializare, cea de boli infecțioase. Unui bolnav îi alunecă masca de pe față. Pare un pește pe uscat, cu buzele fremătând șuierător. Mă apropii de el pentru a-i înțelege șoapta deznădăjduită: ”aer”. Îi aranjez masca pe figură și respirația lui devine mai lină. În semn de recunoștință îmi apucă mâna, dar o leapădă imediat, la atingerea cauciucului rece al mănușii. Legătura dintre pacient și medic fusese tăiată.

Ies pe hol, auzind încă simfonia metalică a monitoarelor. Îmi aud horcăitul propriei respirații din mască și oboseala îmi sleiește picioarele. Cum rezistă asistenții și infirmierele de aici timp de mai multe ore? Fără ei, acești bolnavi n-ar avea nicio șansă.

La ieșire o altă asistentă mă ajută să mă dezechipez, cu grijă pentru a nu mă contamina. Refac drumul spre lumea noastră, prin alți pereți, tot de plastic. Urmează un duș binefăcător, cu betadină și apă, pentru a mă spăla de mizeria de la exterior, dar nu și de apăsarea din suflet.

Ajung în cabinetul nostru și îmi cercetez celularul, rămas abandonat pe durata vizitei mele. Pe unul din multele grupuri formate pe whatsapp în pandemie sunt înștiințat că pacientul meu cu tumoră cerebrală pe care trebuie să-l operez în continuare a devenit pozitiv, deși la internare testul i-a ieșit negativ. Ce repede circulă veștile rele. Nu mai îmi bat capul să găsesc o explicație pentru această infectare, știu că boala nu așteaptă să treacă virusul și atunci sunt nevoit să rezolv cazul. Mai există și alte maladii pe planetă, nu doar infecția SARS – COV2. Voi muta operația la sala specială pentru bolnavii covid-pozitivi.

Ne echipăm din nou pentru covid, mai puțin combinezoanele, deoarece câmpurile sterile așezate pe bolnav reprezintă o barieră suplimentară împotriva virusului. Dacă cineva mi-ar fi zis că voi intra odată cu cizme de cauciuc într-o sală de operație i-aș fi recomandat cu siguranță un examen computer-tomografic la cap. Iată că acum mințile noastre au luat-o razna de-a binelea. Echipa se mișcă în liniște, fiecare știind ce are de făcut, ca rotițele dintr-un angrenaj bine pus la punct. Microscopul este adus deasupra capului pacientului, dar nu mă pot folosi de el din cauza vizierei. Datoria de medic este mai presus decât instinctul de conservare și chiar decât mult trâmbițatul jurământ al lui Hipocrate cu protocoalele sale. Omul de pe masă are cancer și covid, boli care nu se împacă deloc și are nevoie de ajutorul meu. O asistentă îmi ia viziera de pe față și pot să-mi apropii ochii de ocularul microscopului. Operația decurge până la sfârșit fără niciun fel de probleme.

După-amiaza târziu părăsesc spitalul îndreptându-mă spre casă prin același oraș fantomă. Îmi arunc masca de pe față și trag cu nesaț aer în piept. E cald și e atâta soare afară, iar viața palpită prin toți porii în jurul meu.

Surse: https://www.fromthegrapevine.com, https://www.google.ro/search?source=univ&tbm=isch&q=coronavirus+images+for+drawing&sa=X&ved=2ahUKEwiA8_aawbfuAhVDlosKHdP3A2EQ7Al6BAgDEAM&biw=1608&bih=878#imgrc=w8tsT_k-DhVZrM.