Suntem (ca) un copac?

La o primă vedere, nu. Suntem ființe umane, vorbim, gândim (de cele mai multe ori), interacționăm unii cu alții, ne mișcăm în tumultul vieții de zi cu zi (în detrimentul unui copac care rămâne acolo unde a fost plantat sau a crescut).

Dar dacă am privi dintr-o altă perspectivă, dacă am întoarce foaia cu susu-n jos, cred că ne-am schimba părerea.

Asemenea unui copac și noi am prins rădăcini într-o familie, o comunitate, un loc de baștină. Ne-am născut și am evoluat – personal, social, emoțional și profesional într-un cămin în care – optim – am fost înconjurați de iubire, am trăit în siguranță și am avut la îndemână toate instrumentele necesare creșterii noastre. Așa cum un copac – la începutul existenței sale – este doar o micuță și firavă sămânță, care are propriile nevoi indispensabile – apă, nutrienți, soare și – mai ales – un pământ roditor, așa și noi prindem rădăcini cu atât mai puternice cu cât ne aflăm într-un loc cât mai prielnic, pe care de cele mai multe ori îl numim acasă. Acasă este de fapt cuibul în care aripile copilului din noi prind contur, culoare, o textură aparte, unicitate, putere și siguranța primului zbor. Acasă nu este doar o casă per se – ci un sentiment, acea emoție a începutului fiecăruia din noi. Tu ce simți când rostești cuvântul acasă?

Ce face copacul după ce a fost plantat în sol roditor? Crește. Ani de-a rândul, așa cum este procesul creșterii și pentru noi, oamenii. Ani în care are parte și de soare, pe alocuri arșiță, căldură dogoritoare, dar și de ploaie, furtuni, fulgere și tunete, viscol, fulgi de nea domoli sau vânt. Ani care se succed unul după altul, în care schimbările ciclice ale anotimpurile își urmează cursul. Iar copacul se adaptează.

Iarna, acesta rămâne solitar, fără frunze, flori sau fructe (dacă era un pom fructifer), crengile fiindu-i suport pentru haina de zăpadă. Pare singur și părăsit, într-o stare vegetativă, de hibernare. Defapt el se conservă, se adaptează la condițiile climatice specifice anotimpului alb. Dar nu cade, nu se rupe, nu se apleacă. Așteaptă primăvara cu demnitate.

Și nu va astepta prea mult. Primele raze ale soarelui cu dinți își fac apariția și îi încălzesc timid trunchiul adormit. Apoi, ghioceii își ridică falnic micuțul cap din zăpadă, doar-doar să vestească începutul primăverii. Și nu sunt singurii vestitori. Păsările revin din țările calde (cum învățam pe vremuri la școala primară), aducând cu ele trilurile care ne încântă atât pe noi, oamenii, cât și pe copaci. Aceștia nu-și mai încap în crengi de bucurie și explodează într-o mulțime de frunze nou-nouțe, numai bune de făcut umbră călătorilor obosiți.

Primăvara, ce frumusețe! Copacul îmbracă haine de sărbătoare, numai bune pentru întâmpinat vestitorii primăverii – așa cum procedăm și noi când ne aranjăm casa (și pe noi înșine) pentru venirea oaspeților. Totul capătă culoare, reînvie la propriu – un peisaj pictat cu sufletul de mâini cerești.

Dar soarele vrea să își intre în drepturi depline, iar vara se apropie cu pași repezi, inclusiv peste copacul nostru. Fiind un exemplar dintre cele mai falnice, acesta își formează o întreagă coroană până în luna lui Cuptor, perfectă pentru a face umbră Pământului. Și oricui ar avea nevoie. Puterea copacului crește pe măsură ce vara se derulează în fața ochilor noștri, fiind mai verde, mai frumos, mai puternic cu fiecare zi ce trece.

Până la un punct. Când vântul se plimbă agale printre ramuri, la început mai ușor, mai lent, apoi cu o forță venită parcă din neant. Inițial pentru scurte momente, apoi mai des, zilnic. Cerul nu se lasă mai prejos. Își cheamă norii la datorie. Este timpul pentru ploaie. Soarele are nevoie și el de un concediu de odihnă. Este timpul pentru toamnă.

Iar copacul se conformează. La urma urmei, acesta este un important instrument în orchestra vieții. Își schimbă haina cu nostalgie, amintindu-și de zilele caniculare care abia au trecut. Gândindu-se câte ore aveau zilele pe atunci. Acum stingerea are loc mai repede. Nu mai stă pe gânduri. Este timpul pentru o schimbare. Își pictează frunzele în toate culorile – galben, roșu, portocaliu sau arămiu – dar să nu rămânem monocromi. Amestecul de nuanțe este preferatul copacului. Și al meu. După ce le colorează cum știe el mai bine, le lasă pe jos să formeze un covor. Toamna noi purtăm șosete, copacii de ce nu ar avea propriile covoare care să îi protejeze?

Într-o scorbură, o veveriță își adună provizii pe iarnă. Unele păsări decid să părăsească cuibul ce le-a fost casă întreaga vară. Nu le este ușor, dar este necesar pentru supraviețuirea lor. Copacul privește neputincios cum restul lucrurilor își urmează cursul firesc, așteptând următorul anotimp și apoi următorul…cât timp îi va fi dat să trăiască pe acest Pământ, până ce va fi cel mai probabil tăiat de un pădurar.

Și acum ești convins că suntem (ca) un copac? Fiecare dintre noi se naște într-un loc propice creșterii și dezvoltării (scenariul ideal), asemeni unei semințe plantate în pământ fertil. Anii vieții trec apoi peste noi așa cum ciclul natural al anotimpurilor se derulează peste copaci. Începem primăvara – copilăria timpurie, când totul prinde culoare și sens. Descoperim lucruri noi pe zi ce trece, așa cum o floare își deschide petalele la soare. Perioada adolescenței și a tânărului adult compun vara vieții noastre, în care curiozitatea și setea de cunoaștere ne aprind simțurile, așa cum copacul își înfinge cu putere rădăcinile în pământ și tinde să atingă Cerul cu ale sale crengi înalte. Frica, grija sau supărarea nu au ce căuta în acest anotimp – nici pentru Om, nici pentru Copac. Doar încrederea că va fi bine, speranța într-un viitor luminos și puterea de a-l construi de la zero, ne țin – pe fiecare dintre noi – în viață. Trecut-au anii… vorba marelui poet Mihai Eminescu, iar vârsta adultă – în toată splendoarea ei conturează peisajul toamnei, cu ale sale schimbări caracteristice, pe cât de cunoscute, pe atât de izbitoare în momentul în care ne “lovește” realitatea timpului. Corpul se modifică, mintea suferă transformări deductibile din experiența acumulată iar sufletul…oh, sufletul. Acest glob de cristal imaginar are parte de cele mai importante metamorfoze – așa cum frunzele copacilor se auto-pictează în variate nuanțe, fiecare în individualitatea sa, așa și al nostru suflet capătă odată cu înaintarea în vârstă, propriul mixt de culori personalizate, imposibil de recreat de oricine altcineva. Ne uităm iar în oglindă, iar pe chipul odată perfect în imperfecțiunea sa, apar acum ridurile bătrâneții. Mâinile care munceau demult cu spor și râvnă, acum par încleștate, obosite, tremurânde – pe scurt, bătrâne. A venit iarna. Și odată cu ea, ultimii ani pe care îi petrecem pe Pământ. În tihnă, cu pace în inimă, lăsăm trupul și mintea să-și ia porția de odihnă binemeritată la gura sobei, înconjurați de cele mai frumoase roade ale Vieții – copiii, familia, oamenii dragi, iar în suflet purtăm amintirile cele mai de preț. Nu, acestea nu se spun. Se simt. Când vom închide ochii, să fie doar un somn temporar, până vom ajunge într-un Loc mai bun. Așa cum, copacul odată tăiat, capătă o altă utilitate – fiecare după a sa menire. Așa să fie și pentru noi. La urma urmei, suntem (ca) un copac …

Trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri
Şi niciodată n-or să vie iară,
Căci nu mă-ncântă azi cum mă mişcară
Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri,

Ce fruntea-mi de copil o-nseninară,
Abia-nţelese, pline de-nţelesuri –
Cu-a tale umbre azi în van mă-mpesuri,
O, ceas al tainei, asfinţit de sară.

Să smulg un sunet din trecutul vieţii,
Să fac, o, suflet, ca din nou să tremuri
Cu mâna mea în van pe liră lunec;

Pierdut e totu-n zarea tinereţii
Şi mută-i gura dulce-a altor vremuri,
Iar timpul creşte-n urma mea… mă-ntunec!