Lumea – o sală a oglinzilor
E interesant să observi cam ceea ce caută oamenii și ce-și doresc în viața lor. Fiecare caută în exterior ceea ce are în interior. Într-un mod inconștient, fiecare se caută pe sine.
Nu poți fi mai mult în lumea vizibilă, dacă tu în interior ești mai puțin. E nevoie ca cele două lumi să se armonizeze, ca ceea ce e înăuntru să fie și afară.
Fiecare clipă aduce cu ea o anumită ipostază a ființei. Sinele nostru se șlefuiește mereu printre ceilalți, cu care trăim, și parcă nimeni nu este întâmplător în viața noastră.
Suntem oglinzi unii pentru alții și, fiecare, reflectă ceva din noi, astfel încât ajungem să ne recunoaștem unii în ceilalți. Lumea mi se pare ca o sală a oglinzilor: oriunde întorci privirea, te vezi pe tine însuți, însă, ceea ce alegi să trăiești în tine, aceea ți se dezvăluie ca realitate (adică energia vieții-interiorul și contextul existențial-exteriorul). A ”sta” pe anumite gânduri și simțiri înseamnă a trăi, acesta e sensul, de la gânduri la simțire. A alege să nu ”stai” pe anumite gânduri, înseamnă a nu trăi acel lucru, înseamnă a-l lăsa să plece, precum se duc norii pe cer. Dar, poate vă întrebați: cine este cel care se uită la gânduri căci, din moment ce le putem privi, înseamnă că noi suntem mai mult decât gândurile noastre, nu? Acest martor detașat și indiferent, care nu vrea nimic, nu este altcineva decât sinele nostru. Ego-ul e cel care vrea ceva întotdeauna, nu sinele.
E interesant să observi cum aceeași existență se așază altfel în fiecare dintre noi și, tocmai de aceea, fiecare ne reflectăm unii pe alții, asemeni unei oglinzi. Dar, spre ce tânjesc oamenii dacă nu spre întregire?
Nu putem trăi separați de noi înșine, nu putem trăi închiși în noi înșine, asemeni unor prizonieri, dar nici în conflict cu noi înșine pentru mult timp căci, la un moment dat, războiul se va încheia, și o parte din noi înșine va câștiga. E partea pe care o alegem să o hrănim, să o investim cu viață, cu enegia asta divină, alchimică, devenind creatori, creatori de viață, de clipă. Și ce suverană poate fi clipa, încât uneori ai senzația că tot infinitul s-a închis în ea!
Pare atât de simplu să observi cum gândul își aruncă privirea în timp peste lucruri și oameni, creând realitate. Așa e cu viața, țâșnește ca o forță nebănuită și ne cutremură ființa. Iar, după asemenea momente seismice, se lasă din nou liniștea, și viața își vede în continuare de curgere, de această dată, de o curgere lină, precum râul de la munte, fără spume, fără învolburare, curată și cristalină, de o așa transparență încât zici că nici măcar nu există, având senzația că pietrele însele vor să te privească drept în ochi, de acolo de jos, de pe fundul apei. Iar când privirile se întâlnesc, simți că tu însuți ești și piatra, și apa care curge, și cerul care se reflectă-n ea, și lumina, și pădurea, și răcoarea dimineții. Da, viața poate fi orice și, fiind orice, ea este mai mult decît sine însăși. Din ea, țâșnește toată abundența lumii și fiecare clipă bate-n veșnicie. E ca atunci când auzi dangătul clopotelor, ori cum se bate toaca.
Viața ne cheamă s-o trăim și s-o armonizăm în noi, ca ceea ce e înăuntru să fie și afară, e destul infinit pus în noi, ca să încapă și cerul, și pământul și fiecare clipă bate-n veșnicie, încărcându-se cu nemărginire, de parcă auzi ecoul dangătului, aducător de sens.
Răspunsuri