CORPURI CARE VORBESC

În ziua de astăzi, când corpurile noastre sunt deseori singurele sau cele mai importante cărți de vizită pe care le avem, când căutarea asiduă a recunoașterii și a confirmării vizuale au devenit modurile facile dar și compulsive în același timp de autoreflectare a sinelui, Kjerstin Gruys, sociolog la Stanford University, a trăit fără oglinzi timp de un an, în 2011. În epoca selfie-urilor cineva îndrăznește să trăiască un an fără oglinzi și fără să adune, conform unor cercetări, cele minim 124 de like-uri necesare pentru a te simți OK. Dr. Kjerstin Gruys explică de ce investiția exagerată în aspectul fizic nu este un predictor bun al fericirii sau al satisfacției în viață și că ar trebui să fim mai degrabă preocupați de relațiile sociale pentru a avea o viață împlinită.

Milioane de oameni se luptă zilnic cu faptul că se simt rușinați si tulburați în legătură cu corpurile lor. Și dacă ne punem întrebările cheie – ce este în neregulă cu corpurile noastre și de ce, este posibil să observăm că nu a existat niciodată un corp „natural” în întregime, simplu. Corpul este modelat social și cultural însă actualul discurs cultural a dus la o destabilizare a corpului, destabilizare plecată din societate și intrată în familie, locul din care ne dobândim simțul corpului propriu.

Viața de familie în copilăria timpurie, poate destabiliza sentimentul că propriul corp îți aparține. Ajungem să trăim cu sentimentul că propriul nostru corp nu este adevăratul nostru corp iar de aici până la ura față de corp nu este decât un pas.

Această ură față de corp nu este întotdeauna atât de evidentă încât să o putem recunoaște ci îmbracă nenumărate forme de așa-zisă grijă de sine. Preocuparea față de corp ia forma neliniștii și a anxietății de când ne trezim până când adormim. Ne îngrijorăm constant de la câteva sute de grame în plus sau de la nuanța rujului, de la diferitele dimensiuni ale părților corpului până la numărul firelor de păr, ne îngrijorăm atât de mult încât această preocupare a devenit a doua noastră natură, dar invizibilă. Am putea spune că este atât de răspândită că are proporții de epidemie sau, nu-i așa, de pandemie.

Și totuși, de ce facem toate acestea? Știm deja despre neuronii-oglindă, sistem care ne permite să ne raportăm la nivel profund unii la alții. Anumiți cercetători – cum sunt Beatrice Beebe, Miriam și Howard Steele – au arătat că reușim să descoperim și să conștientizăm cine suntem, mental și fizic, prin faptul că propriile noastre minți și corpuri sunt reflectate de cei din jur. Suntem o reflecție a culturii locului în care ne-am născut și o interpretare particulară a gesturilor noastre pe care ni le-au transmis mamele noastre și apropiații noștri.

Toate aspectele corpului nostru sunt legate de corporalitatea mamei noastre. O mamă distantă ne poate transmite că este ceva în neregulă cu corpul nostru. Și ajungem să ne urâm corpul sau părți ale corpului.

O mamă prea invazivă ne poate face să nu mai recunoaștem care sunt limitele corpului nostru. Ne vom putea simți „goi” și invizibili – doar nici mama nu ne-a văzut, nu ne-a luat în considerare câtă vreme ne-a invadat.

Uneori, mâncatul devine singura acțiune prin care ne putem conecta la nivel emoțional cu ceilalți. Uneori, mâncatul este unica modalitate de a ascunde, de a înveli un corp care, fragil fiind în interior, are nevoie de o platoșă în exterior. Preocuparea exagerată, zilnică, cu greutatea proprie, cu gramajele alimentelor ingerate, cu exercițiile fizice poate fi, de foarte multe ori, mărturia faptului că prin aceste urgențe – create și apoi rezolvate – o persoană își dă sieși dovada existenței fizice.

Sub pretextul grijii exagerate față de corp și sănătate se ascunde, mai adânc sau mai puțin adânc, un vid care neputând fi umplut cu trăiri este umplut cu singurul aspect vizibil și într-o măsură controlabil: corpul.

La fel, înfometarea dusă până la anorexie nervoasă, este o manifestare emblematică a tulburării concepției despre sine. Corpul este resimțit frecvent ca fiind separat de sine, ca și cum ar aparține părinților: fiecare membru al familiei este supraimplicat în viața fiecărui alt membru al familiei, astfel încât nimeni nu are un sens al identității separate de cel al matricei familiale. Anorexica/anorexicul se îndoiește serios că părinții sau orice figură semnificativă din viața ei/lui va renunța chiar și temporar la propriile interese și nevoi pentru a-i împlini nevoile de liniștire, de afirmare și de oglindire. Persistența în înfometare este o încercare disperată de a-i forța pe părinți să acorde atenție suferinței și să recunoască nevoia de ajutor a anorexicului.

Trăim stări de împăcare temporară atunci când reușim câte o transformare și nu mai reușim să concepem un corp căruia să-i îngăduim, pur și simplu, să existe. Lupta noastră ar trebui să fie aceea de a reda corporalitate trupurilor noastre, astfel încât acestea să devină mai degrabă un loc din care să trăim decât o aspirație pentru care să ne zbatem mereu. Avem nevoie de corpuri suficient de stabile pentru a ne permite momente de fericire și aventură când, asigurați fiind de faptul că ele există, să le putem apoi lăsa în voia lor.

Surse: Gabbard Glen O., Tratat de psihiatrie psihodinamică, Editura Trei, București, 2014; Kandel Eric R., Psihiatrie, psihanaliză și noua biologie a minții, Editura Trei, București, 2013; Orbach Susie, Corpuri, Editura Trei, București, 2018; Rousillon René, Chabert C., Cicccone A., Manual de psihologie și psihopatologie clinică generală, Editura Fundației Generația, București, 2010;https://www.livescience.com/20315-anorexic-obese-brains-differ.html; https://gotsin.com.br/tag/modinha/; https://www.activebeat.com/diet-nutrition/8-fad-dieting-tips-you-should-ignore/