Liliana Popa – despre scriitoarea și traducătoarea Paula Romanescu

Bună este  sub  înaltul  cerului de azi pe care zadarnic am încercat să îl pictez, cenușiul repliat mai scrie epistole și bună a fost ziua în care -am cunoscut-, la Potlogi, pe doamna Paula Romanescu.

Chiar dacă iarna vrajbelor lumii noastre nu se dă dusă  și primăvara nu-și întinde brațele  cu legănări de lumină,  a rămas boarea acelei zile cînd am vorbit prima oară cu dumneavoastră de parcă venise o primăvară  „cu vii jaruri albăstrii în pajiștea privirii …”. „Un greier își încerca arcușul printre ierbi ca o mirare picurată în gînduri precum „marea filosofie a pruncului incocent”.

Sînteți un om de sărbătoare, doamnă Paula Romanescu, bucuria de a schimba idei cu dumneavoastră, de a ne aminti de alte palate și de alți scriitori,  de  Victor Hugo și cufărul său, bornă de acum în casa sa din Place des Vosges,  mi-a adus o liniște adormită în amintiri.

Vizita în Palatul Brâncovenesc  pare că  a fost un pretext pentru mine, pentru a o descoperi pe Paula Romanescu, pentru a  descoperi starea de personalitate a unui scriitor care alunecă într-un februarie cenușiu, amorțit, amuțit  din real în paradigmele unei lumi agonice în care doar istoria  mai e declinată.  Un hoinar  prins în tensiunea dintre cognoscibil și incognoscibil, dintre gînd și cuvînt, cu un  sumum de întrebări elaborate, reelaborate ce stau să se prăvale înspre lume, jocurile trecerilor…

Și așa am început am prins  a căuta „frunzele ce căzînd se înălțau, din „rariștea de ceruri de unde  apele își iau clarul” și a descoperi poeme”le ivite „din întîmplarea că am auzit glasul umbrelor și că, vrând să-l înțeleg, l-am îngânat la rându-mi cu speranța că poate într-o zi, o altă voce, din alt timp, nu va lăsa neânțelesul să se înstăpâneascp peste limbaj, fiind la rîndul său ecou … luminii”.

Sugestive interpretările sale „Regatul meu – Stejarul pus de tata e regele grădinii”, în care „Tihna – Torsul pisicii-n poală” contrastează cu secolul XXI, iar „Iubirea – rămîne aceiași bucurie ce-ți lasă gust de proaspăt amar”. „Risipa” inutilă și grea – „O, cît potop de frunze pentru-o singură toamnă !” în care „Legea – Oricare vis are drept la culorile lumii, spunea un orb”.

Reflexivă,  regăsindu-se într-o reverie reflexivă între taina vieții și a morții, trăind parcă între vieți paralele, Paula Romanescu reflectînd asupra condiției umane, a scriitorului, a artistului, a zeului, hmerei  devine un pelerin scriptural ce trasează repere, granițe, legi ce ar fi trebuit scrise și portretul unei lumi pe care eu, Liliana Popa, nu aș ști să o definesc azi, 16 februarie 2021.