MIHNEA TURCITUL, ÎNTRE TÂRGOVIȘTE ȘI STAMBUL

“Cu voia Tatălui și ajutorul Fiului și săvârșirea Sfântului Duh, amin. Adecă eu, robul stăpânului mieu Iisus Hristos Io Alexandru Voevod și Domn, care am fost din tinereță în pribegie în Țara Arăpească 20 de ani și în Halep 14 ani în surgun, cu multe lacrimi și suspine până ce mi-a dat Domnul Dumnezeu Scaunul Domniei Mele, la venirea Domniei Mele, (și) am dat Domnia Mea, după învățătura jupânului Dobromir Marele Ban de Craiova, să se facă această cișmea, ca să fie de pomană Domniei Mele și părinților Domniei Mele în veci, în anul 7080 (1582), crugul soarelui 15, crugul lunii 12, temelia 15, luna lui Noiemvrie 12 zile”.

Astfel își scriau, în piatră, povestea crudului destin pe care l-au avut, cei mai mulți dintre voievozii noștri. Alexandru Mircea (poreclit Oaie seacă) a fost voievodul Țării Românești între anii 1569 și 1577 cu o scurtă întrerupere în 1574. Era nepot al lui Mihnea cel Rău (1508-1509) și fiu al voievodului Mircea al III-lea (1509-1510). După cum ne spune și inscripția de pe fântâna pe care o construise la Ocnele Mari, a petrecut zeci de ani în exil. Și-a cunoscut soția în Constantinopol, în cartierul grecesc Pera, fiind mezina din familia de negustori italieni a Salvaressilor. Ecaterina Salvaressa i-a dăruit un fiu, Mihnea al II-lea, în anul 1566. Doi ani mai târziu, Alexandru primește domnia țării și vine la București cu soția și fiul, Mihnea. Ecaterina avea două surori, Maria și Lucreția, și alți doi frați, Zanetto și Francesco, din câte se pare frați vitregi.ⁱⁱ Corespondența Ecaterinei cu sora ei, Maria Adorno Vallarga, care se afla la Veneția, ne oferă prețioase informații despre viața ei la curtea valahă.

Continuare a documentarului tex pe turnul-cetatii.ro