Căsuţa cu poveşti şi gazdă primitoare. De vorbă cu scriitoarea Olguţa Creangă-Caia

10.februarie.2021, o zi care îmi va rămâne toată viaţa în minte şi inimă. Ziua în care am făcut cunoştinţă cu scriitoarea Olguţa Creangă-Caia. Alături de o parte a echipei Povesteşte România (Băiceanu Petru, Cojocariu Sergiu şi Puiu Cristi) am intrat în curtea strănepoatei marelui scriitor humuleştean – Ion Creangă . De la intrarea în casă am aflat că fiecare colţişor are câte o poveste, înaintea noastră păşind aici personalităţi precum Adrian Păunescu şi Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei.

Fiecare vizitator a descris această casă în mod deosebit, iar eu, la rândul meu, am propriile impresii. Aş spune despre căsuţă că  este una vie, iar sentimentul că aceasta ar părea însufleţită vine de la camera de la etaj, situată la capătul scărilor, unde pare a se afla inima. În acest context, inima nu înseamna un organ anatomic, ci o Icoană – Icoana Pomul Vieţii. Copacul din icoană pare că şi-a întins ramnificaţiile pe toţi pereţii casei, având ca model numeroase crenguţe care îmbrăţişează construcţia. Crenguţele putând fi asemănate cu arterele care pompează sângele de la inima către celelalte organe ale corpului.

Despre omul Olguţa Creangă-Caia

O persoană zâmbitoare, cu voce caldă, vorbe blânde şi poveşti minunante. Nici nu ne-am dat  seama cum trece timpul alături de dânsa. Am vorbit despre trecut şi prezent, despre Ion Creangă, despre copii şi copilărie şi despre proiectele pe care le desfăşoară.

Copilăria pare să îi fi fost înzestrată cu întâmplări memorabile. La doar 8 ani avea misiunea de a-i duce mâncare părintelui Cleopa în ascunzătoarea din casa surorei sale, Maria Olteanu, din Pipirig şi de a păstra această taină. Ne-a mărturisit că părintele s-a ascuns de prigoana comunistă, timp de 3 ani, sub acoperişul rudelor ei.

Bunătatea omului se observă din prima, din priviri, gesturi şi vorbele pe care le rosteşte, astfel reţinând următoarele cuvinte ale doamnei Olguţa Creangă-Caia: „Şi dacă aş avea mulţi bani, tot aşa aş fi, aş da banii celor care au nevoie”.

Despre artistul Olguţa Creangă-Caia

Strănepoata autorului Ion Creangă a moştenit talentul de scriitor de la marele clasic, abordând o perspectivă diferită. În timp ce Ion Creangă îşi pedepsea personajele pentru păcatele pe care le desăvârşeau, doamna Olguţa Creangă-Caia scrie despre frumuseţile vieţii, despre bunătate şi despre locuri specifice Neamţului.  Poveştile sunt lipsite de pata societăţii, lipsite de ură şi de invidie, totul fiind în armonie.

Scrierile pot fi înţelese şi de cei mai mici datorită frazelor scurte şi vocabularului accesibil.

Scurtă recenzie

Autor: Olguţa Creangă-Caia

Titlu: Copilăria Sfintei Teodora de la Sihla

Editura: DEXOLOGIA

Locul şi anul apariţie: Iaşi, 2013

Ilustraţii: Violeta Zabulică – Diordiev

Cartea cuprinde 7 poveşti intitulate astfel: Casa cu îngeri, Zugrăvirea icoanei, Învierea Domnului, Răstocirea gârlei morii, Ispas la Mănăstirea Neamţ, Vara la munte, Pelerinaj pe Inelul de Aur al ţinutului Neamţ, Roadele toamnei, Dumnezeu Preabunul ne-a trimis Crăciunul, Drumul spre sfinţenie.

În crearea acestei opere, autoarea a dorit să zugrăvească copilăria creştină, reconstituind pruncia Sfintei Cuvioase Teodora de la Sihla, nădăjduind să dezvăluie ceva din raiul copilăriei. Ca sursă de inspiraţie, Olguţa Creangă-Caia a avut chiar copilăria sa, dar şi a celorlalţi copii din Pipirig, alături de care şi-a petrecut bucuriile fragedei vârste în prundul Râului Neamţ şi la poale de pădure.

Fiecare poveste are la sfârşit indicat un loc prin care a păşit Sfânta Teodora, pornind de la pădurea Cetăţii Neamţului şi ajungând la Peştera şi Fântâna Sfintei Cuvioase Teodora.

Prima poveste prezintă elemente diferite faţă de celelalte în care, alături de Sfânta Teodora, o întâlnim şi pe bunica ei care îi istorisea fel şi fel de întâmplări ştiute de la mama sa şi socotite ca fiind adevărate.

În Casa cu îngeri şi Drumul spre Sfinţenie ne este povestită naşterea, respectiv înălţarea la Ceruri a Sfintei Teodora. În prima poveste ne întâmpină un peisaj splendid de munte şi o căsuţă învăluită de o lumină serafică, lumină care prevestea naşterea Sfintei („Un prunc dolofan cu ochi azurii şi cu o aură împrejurul capului”).

În Drumul spre Sfinţenie ne sunt relatate ultimile clipe alături de bunica sa, drumul pe care l-a ales şi dimineaţa în care sufletul ei a urcat la ceruri.

Cu ajutorul acestui articol vreau să transmit autoarei Olguţa Creangă-Caia că o îmbrăţişez cu dor şi că nu o voi uita niciodată, păstrând la loc de cinste cartea pe care mi-a dăruit-o.