Olivia-Elena Trifan-Fata de la marginea vieții: Mircea Cărtărescu

     Există un sens înalt al profesiei scrisului care ne spune că un scriitor scrie în afara oricărei realități fizice a lumii. El scrie pentru a se înțelege pe sine și pentru a împinge până la capăt înțelegerea umanității, a ființei, a conștiinței și a gândirii umane. Acești scriitori sunt ca niște alpiniști care urcă pe munți nu pentru răsplată, ci pentru că acei munți există!

Pe osatura fragilă a schemei de basm, un vector narativ autentic pentru întreaga literatură fantastică modernă și, mai ales, postmodernă, Mircea Cărtărescu propune cititorilor propria inaderență la realitate, restituindu-le sentimentul și starea primordială a miracolului arhetipal. Din moment ce lumile narative sunt parazite ale lumii reale, autorul ne pregătește să aplicăm evenimentelor ficționale întâlnite la fiecare pas corecții ale cunoașterii noastre despre acest tablou vivant, în care plutește planctonul polimorf al lumescului .

Titlul rămâne, fără îndoială, unul iconic, fiind învestit cu funcție evocativă: evocă o cvasiabsență prin propria prezență. Totodată acesta devine poate cea mai frumoasă formă de a întrupa întregul univers fictional într-o însăilare metaforică de cuvinte, așchii din trupul creației, trasând contururile unui destin: o ființă de tăcere care tânjește după o fărâmă de eternitate. Nimic mai mult și totuși mai mult decât nimic!

Cu o frazare epic-descriptivă, încă de la început, naratorul-călăuză cooperează cu cititorul-virtual, revendicat de text, datorită unui pact calibrat de nexuri cauzale: Odată, într-un ţinut atât de îndepărtat încât nu puteai ajunge acolo decât legând zece vieţi una de alta, cum sunt înnodate eşarfele colorate pe care le scoate din gură iluzionistul la circ, trăia o fată ce avea în pântec un mecanism de ceas.

Celulele textului capătă un simbolism intern profund marcat de conștiința finitudinii. La fiecare întoarcere de arc, mecanismul supraviețuirii sfidează Timpul: Serile vedeai adeseori cum locuitorii acelei ţări se adună câte doi, sub cerurile bine lustruite, ca să-şi întoarcă ceasul interior unul altuia. Pentru personajul feminin central, destinul nu a fost atât de îngăduitor. Condamnată la singurătate, compătimită până și de narator (Era vai de cei singuri), viața se prelinge printre rotițele arcului încremenit, căci cheiţa cu care se strângea arcuşorul o aveau între omoplaţi, ieşindu-le ca două aripioare aurii din piele, aşa că n-o pu teau apuca nici decum cu braţele lor scurte şi degetele lor stângace.

Deosebindu-se prin nimic și individualizându-se prin tot, eroina lui Mircea Cărtărescu este contaminate cu veșnicie, având în vedere că locuitorii acestui ținut îndepărtat își alegeau scriitorii pentru ca, ajunşi personaje de povestire, să devină nemuritori.

Fiindcă nu toți citim genuin, putem sesiza, cu ușurință, strategia scriitorului postmodern care reunește fragmentar insule ale devenirii filtrate prin sita deasă a autobiografiei. Pentru autorul pe care-l definește o sintagmă soteriologică (omul care scrie), scrisul este o explorare a interiorității și o reinventare a ei […] un act terapeutic de reparare de sine, o creație, o construire… În schimb, pentru personajul său feminin, scrisul devine o adaptare pentru supraviețuire, o promisiune in soto voce, trimisă din viață-n viață. Am putea spune că e înțelepciunea lui Sisif, măcinat nu de întrebarea Cum ar trebui să trăim?, ci de eticul Cum să nu murim?

Privită din acest unghi, Fata de la marginea vieții ne predă o lecție despre supraviețuire ca orice erou de povestire autentic. Refuză capitularea, nu își acceptă infirmitatea de natură psihologică (fiind foarte sfioasă din fire) și se desprinde astfel de casta învinșilor: Cu multă isteţime a inventat un sistem de pârghii cu cleştişor la capăt cu care reuşea să apuce urechile cheiţei şi să le întoarcă, greoi, în sensul dorit. Fiecare întoarcere de cheiță devine un act recuperativ al destinului, o epifanie intimă și profetică, în același timp. Fără să vrea și fără să știe, primește în compensație o pereche de aripi, care îi permit să scruteze pânza nemărginirii, mărginită totuși între deasupra și dedesubt: La început, fata se bucurase, dar curând a observat că acest procedeu avea şi efecte neplăcute: cele două urechiuşe ale cheiţei aurii se întinseseră atât de mult de cât trăsese cleştişorul de ele, că deveniseră nişte aripi mari şi pline de nervuri, ca aripile de libelulă.

Întâlnirea ei cu norul parfumat îi pecetluiește existența. Ceea ce nu este puțin lucru! Ca o sentință, timpul interior se scindează în înainte și după, un după privit ca spațiu al recluziunii: Fata se opri pe nor şi tot trupul i se impregnă de o mireasmă de floare de oleandru. […] Fata s-a-ntors printre semeni, unde s-a trezit şi mai singură, şi mai izolată ca înainte. Nu doar că nimeni nu i-ar mai fi răsucit în veci cheiţa dintre omoplaţi, dar mireasma cea nouă şi nemaiîntâlnită era insuportabilă semenilor ei.

Pe o altă treaptă a inițierii în lumea ficțională se situează (între)vederea ei cu scriitorul, prilej pentru cititor să asiste la un spectacol intim întreținut de întâlnirea a două subiectivități: a păstorului rostirii, încă nenăscut și a oii rătăcite, care așteaptă redempțiunea: M-a simţit sau presimţit deodată, cu organul ei special, produs al evoluţiei de milenii, cum stăteam într-o seară în cămăruţa mea cu păianjeni la colţuri, privind abătut în focul din şemineu, autor sărac, fără har şi necunoscut. I-am părut potrivit să-şi unească destinul scriptural cu al meu. De pe culmile speculației, ființa de hârtie își alege Creatorul dintr-un cimitir de talente, care corespunde simptomatic cu limitările propriei lumi: simți că sosise timpul să-și găsească și ea scriitorul. Date fiind infirmităţile ei, nu-şi făcea iluzii: avea să fie un biet autor dintr-o lume prizărită, pe care oricum n-avea să-l citească şi să-l iubească nimeni. Alegerea aceasta dictată de modestie, care poate fi pusă pe seama automatismului balcanic, rămâne o constantă a basmelor culte ce poartă semnătura lui Ion Creangă . Notabilă rămâne în acest sens aserțiunea lui E.M. Meletinski : poveștile despre sărmanul oropsit constituie cel mai arhaic substrat al idealizării nenorocitului.

Trecerea de la Eu la Sine presupune, mai întâi de toate, o inițiere în tainele devenirii. Sub aceste auspicii, mesajul pe care ar fi putut să îl transmită de-a lungul celor zece vieți ritual acționează în mecanismul narativ ca o spirală care ne invită să o urmăm. Deși ar fi putut alege un singur cuvânt, un strop din marea infraroșie dinspre sud, o brățară din cărăbuși, o mică sculptură în ruj, o frunză de copac invizibil, fata îi dăruiește viitorului ei salvator o șuviță de păr, ca simbol al regenerării, ca o cale de access pre bucuria INFINITULUI în sânul FINITULUI: Până la urmă fata îşi tăie o şuviţă din părul ei mult mai frumos decât al oamenilor şi, aşezând-o în palmă, o suflă uşor în direcţia în care, nenăscut încă, mă aflam eu, scriitorul. Instantaneu, şuviţa răspândi mireasmă de oleandru în jurul ei […] dulce, tandră, răvășitoare provoacă o beție a simțurilor, generând un efect narcotic. Urmează un lung periplu printr-un haos germinativ, cu accente de metempsihoză: Am murit destul de curând într-un spital al săracilor […] Apoi am renăscut în pântecul unei femei de dincolo de cercul polar […] am rămas îngheţat, până azi, în adâncul Siberiei […] Am renăscut apoi ca femeie […] Am fost apoi psihanalist […] am fost şi unul dintre oamenii sfinţi din Cartea lui David […] Ultima viaţă …alchimist în slujba unui rege nebun. Astfel, Mircea Cărtărescu ne oferă concomitant lecții de ars vivendi și ars moriendi, asociind simbolistica ascensiunii cu mitul Labirintului, ca un regressus ad uterum.

Pe tot parcursul acestei călătorii senzoriale, șuvița de păr, un fel de madlenă proustiană: îl salvează pe scriitor de uitare, impregnându-i treptele devenirii cu o aură de culoare roz, culoarea tandră a amintirii. În aspirația contopirii Creatorului cu Creația se reflectă, de fapt, frenezia renașterii care revelează, în spiritual oracular al păsării Phoenix, o altitudine a trăirii, un zbor al simțurilor, mistuite de nostalgia reîntregirii spre un DINCOLO EDENIC: Ne-am apropiat încet unul de altul până ce, ca un meteor, am pătruns în atmosfera ei de parfum, am luat foc și m-am consumat în aer până să-i ating suprafața, pielea ei de mărgăritar topit, rochia ei de pene de pasăre.

Cea care-l alesese dintre miliarde de scriitori risipiți în faldurile și vertijele substanței celeste recompune traseul labirintic al unui suflet care se caută, redefinindu-și viața interioară: Când a trebuit să plec, injectat de mecanismul ei de ceasornic asemenea omizilor ce poartă-n trup oul de viespe solitară, am înțeles prima data cât am fost întotdeauna de singur. De aceea, cea din urmă moarte simbolică devine expresia unei emoții autentice de sfârșit continuu, care e pe cale să se stingă după ce se încheie probele purgatoriului cu ecouri dantești: Am murit în fața ei de singurătate și nefericire, în mireasma ei de oleandru… ca un Sisif care nu mai trebuie să poarte cu sine stânca, acum că a lăsat-o în urmă, ca pe o exuvie, scriitorul reface contrapunctic traseul morților successive dătătoare de viață: Am renăscut într-a zecea mea viață ți mi-am urmat, prin celelalte nouă, drumul înapoi , călăuzit de aceeași șuviță de păr nepământesc.

In extenso, opera scriitorului postmodernist este scurtcircuitată de aceste mementouri tandre, aparent aleatorii, care creează separat un film personal al amintirii. Confesiunile și flashbackurile (Am simțit imediat cum tije subțiri de alamă mi se lungesc în member, articulate gingaș cu mecanismul din pântec. Am simțit cheița ieșindu-mi prin pielea cefei…) alternează cu prizele de realitate (După enorm de multă vreme m-am născut în lumea în care eram menit să devin scriitor, în lumea mea și a ta, cel care citești aceste rânduri. […]am găsit câte o mână bună care să-mi întoarcă, sera târziu, cheița dintre omoplați.) care brizează suprafața fragilă a unei experiențe deopotrivă ontologice și cognitive.

Scriitorul-personaj își legitimează statutul de Creator abia în finalul textului, când, în sfârțit, dă un sens existenței sale: Scriu în camera mea din pădure de la nordul orașului. Dacă între vremelnic și veșnic trebuie să existe un punct de legătură, acesta este clipa: chiar în clipa asta rotițele dințate ți toate celelate piese mărunte ale mecanismului meu de ceasornic îmi ticăie și-mi clinchetesc în pântec. Și cum clipa se varsă în durată, în accepțiunea lui Kierkegaard, durata devine suportul primordial al Creației, al pseudocreației, în cazul lui Mircea Cărtărescu: Ele îmi mișcă tijele din brațe și degete ca să formeze, pe claviatura computerului meu, literele și cuvintele primei povestiri ce-a apărut vreodată pe ecranul său candid. Nu o scriu eu, mecanismul de ceas mi-o dictează, căci locuitorii ținutului îndepărtat nu-ți pot lăsa nemurirea la întâmplare. Acest cortegiu de ființe mecanice pare să se fi întâlnit într-o altă viață (ficțională desigur!) cu cele șase personaje create de Luigi Pirandello, care îl caută pe autorul ce le-a dat viața și a lăsat povestea neterminată. Nouă cititorilor nu ne rămâne decât o singură certitudine: fiecare purtăm în noi o LUME cu care ne iluzionăm că ne măsurăm eternitatea dincolo de gând și dorință, de spațiu și timp, de viață și moarte, de ființă și neființă.

În esență, Mircea Cărtărescu se face încă o dată heraldul unei noi orbite narative, chemat a da samă de toate câte scrie, de marile mistere care perforează febril această matrioșkă de lumi!