Claudiu BLEONȚ “Paracliserul”, de la Teatrul Național Cluj-Napoca

Există o artă a firescului în teatru, o artă a lecturii scenice adecvate, o artă a nuanțelor și accentelor din al căror ritm interior ni se înfățișează personalitatea actorului. Această artă o exprimă Claudiu BLEONȚ  în spectacolul cu piesa “PARACLISERUL”, de Marin Sorescu, de la Teatrul Național Cluj Napoca, care a avut premiera în decembrie 2022, în direcția de scenă a lui Claudiu BLEONȚ, scenografia: Andrada CHIRIAC, video: Sebastian GHERMAN. Un spectacol magnific pe care vrei să-l vezi de mai multe ori!

Marin Sorescu (1936-1996) a scris poezie,  literatură, publicistică, teatru poetic. Scrisă și publicată în 1970, în plin comunism, monodrama “Paracliserul” a avut premiera mondială la Skopje, apoi în țară. Spectacolul s-a jucat în teatrele de la: Reșița, Petroşani, Bucureşti etc. Dramaturgul își numește piesa de teatru cu un singur personaj “tragedie în trei tablouri”.  E un eseu filosofic, o meditaţie adâncă asupra vieţii, dar și a creatorului.  Autorul pornește de la ideea că, în drumul său până la întâlnirea cu Dumnezeu, scriitorul care este un creator, lasă în trecerea sa prin lume, niște „vorbe pe pereți”. Acțiunea are loc într-o catedrală gotică abandonată, iar paracliserul nu e „mai bătrân cu o etapă” de la un tablou la altul, nu se miră „cum mai trece timpul sfâr, sfâr”, ci emite convingeri: „Îmbătrânim, ni se duce veacul. Şi trebuie să ne umplem cu ceva”.

În textul său, Marin Sorescu nu alege orice clădire, ci o catedrală gotică. Biserica înseamnă cruce, moarte, înviere prin Hristos, la fel și catedrala. Numai că în biserică slujește un preot, în catedrală slujește o față înaltă bisericească, doar un episcop sau mitropolit. Din textul dramaturgului, știm că avem de-a face cu o clădire impunătoare, abandonată.  E doar un spaţiu cu pictură veche, cărămidă, var și lemne. Nu se roagă nimeni. Unicul personaj este paracliserul. El ştie că înălţimea unei catedrale nu se încheie o dată cu punerea ultimei cărămizi, ci doar atunci când pereţii sunt înnegriţi de fumul lumânărilor.

Privind din alt punct de vedere,  rolul “paracliserul”  e greu de jucat și nu este pentru orice actor. Textul lui Sorescu este o meditație asupra rostului adânc al lucrurilor, asupra simbolurilor, care se pot anula dacă nu există vibraţie de trăire, de viaţă autentică scenică, însă Claudiu Bleonț e cel mai potrivit actor pentru rol, deoarece e un izvor al harului.

În spectacol nu este nimic adus întâmplător. Actorul intră în scenă într-un costum interesant și expresiv prin culorile articolelor vestimentare, care vorbesc printr-un cod al lor despre personaj și scenograf.  

Culoarea rămâne locul unde se întâlnește creierul uman cu universul, adică de data aceasta cu universul personajului din spectacol. Actorul poartă cămașă și pantaloni pătați cu dungă albă de la ceara de lumânare. Ambele articole vestimentare sunt maro. Nu e culoarea compromisului, ci culoarea omului legat profund de tradiție și de ceva la care nu poate renunța, ancorat bine în trecutul său. Pe deasupra are o vestă gri, lungă. Gri este culoarea relaxării, dar e și cenușiul asociat cu multe dintre situațiile care-i lipsesc, sau îi displac. Realitatea ochilor gri atrage credințe și superstiții. Nu există în curcubeu nici pe scara ROGVAIV.  Aplauze pentru alegerea costumului!

Singur în catedrala uitată, paracliserul îngână nişte versete din veşnica pomenire –  ritul de trecere – sau începutul de liturghie, vorbeşte cu sfinţii, sau la pereții întunecați, crede că o să-l vadă  Dumnezeu, în timp ce aprinde lumânări şi afumă pereţii spunând printre altele: „Nu trebuie să deznădăjduim numai dintr-atâta. Lumânarea trebuie ținută mai departe… Miroase a mir… “   Ca printr-un miracol, lumina trebuie dusă mai departe, la fel ca și viața, sau creația.

Claudiu Bleonț îşi asumă cu smerenie, în altarul teatrului, actoria și regia, trecând pe afiş “direcţia scenică”. E atent la detalii, își asumă totul.  Cu modestie, trudește pentru versiunea scenică, și pentru rol, în același timp.

Până în interbelic “directorul de scenă” era un coordonator între compartimentul “Scenă” din teatru și restul instituției. “Direcţia de scenă” poate fi asociată cu “regizorul de culise”, așa cum  spunea Stanislavski, în 1924. Cum este azi regia tehnică.  (Ca să nu existe confuzie între meserii și termeni, precizez, că astăzi nu mai există “directorul de scenă” în codul meseriilor. Există doar regia artistică și regia tehnică. Regia artistică are formă de învățământ în Facultatea de Teatru, regia tehnică se învață doar în teatru, nu are formă de învățământ. Despre regia tehnică am scris o carte, de altfel prima carte în domeniu, în curs de publicare.)

Ca slujitor al Thaliei, și cu viața lui dăruită teatrului, oriunde ar juca: la București, Craiova, Iași sau Cluj, pe o scenă profesionistă, sau una improvizată de cămin cultural, Claudiu Bleonţ ne demonstrează mereu că poate mai mult, ne lasă să-i vedem talentul moștenit de la Dumnezeu.

Prin spectacolul “Paracliserul” de la Teatrului Național din Cluj-Napoca ne arată o versiune scenică articulată coerent, cu rigoare, iar  intenţia regizorală se exprimă prin linii de forţă trasate limpede. Privindu-l din perspectiva rolului, excelentă prin vibraţie este aura lui, se vede libertatea și bucuria  de a juca în acel spațiu.  Actorul “umple scena” cu o şoaptă, căci forţa se naşte din concentrare şi se exprimă prin ritm şi tonalităţi vocale, nu din mişcare excesivă.

Spectacolul “Paracliserul” de Marin Sorescu, în direcția de scenă Claudiu Bleonț, scenografia Andrada Chiriac, de la Teatrul Național din Cluj este o montare originală, expresivă și coerentă,  surprinde plăcut. Se simte minunata colaborare a actorului cu scenografa Andrada Chiriac.

Prin mesajul scenografic, spectacolul devine magnific. Un perete cu multe pete brune, pictat în albastru, cu sfinţi care nu se văd bine, mai în spatele scenei, un cerc magic, e de protecţie, care delimitează catedrala în spațiul de jos, cu şapte lumânări mari în față, şi restul mai mici în jurul cercului; o scara din lemn ce urcă spre altar. Și despre cele șapte lumânări alese, ar fi multe de spus, ele arată relația omului cu Dumnezeu.

O lumină care vine de sus, la începutul spectacolului, ca la Pogorârea Sfântului Duh, în icoane. Apoi spațiul e inundat de lumină. Excelentă imagine scenică expresivă! Muzica argumentează minunat tot demersul artistic.

E un spectacol ca o strălucire ce luminează întunericul adânc. Durează cam o oră și câteva minute.  Imaginea aceea de catedrală în negură, cu mult mister, și actorul pe scară sus, rămâne în mintea spectatorului. Este energia bună, pe care o duce cu el mai departe, după ce pleacă din sala de spectacol. Rămâne în mintea sa, ca o liturghie, care se derulează mereu într-un paraclis uitat de lume și de timp. E acel ceva care ajută  să te întorci la credință și  la tine însuţi. E balsam sufletesc şi vindecare.

Spectacolul nu are nimic religios, dar te îndeamnă să rămâi în rugăciune și te cheamă la teatru. Prin energia lui benefică și mesaj rămâne magnific,  și din acest motiv, vrei să-l vezi de mai multe ori.  Dacă treci prin Cluj, nu ocoli teatrul, du-te să-l vezi!

Bravo, Claudiu Bleonț!  Bravo, Andrada Chiriac! Bravo, pentru echipa din spatele scenei (sunet, lumină, regizor tehnic, cabiniere, mașiniști! Felicitări echipei Teatrului Național Cluj, pentru inițiativa de a aduce în repertoriul stagiunii 20022-2023 spectacolul cu piesa “Paracliserul” de Marin Sorescu!

Foto: arhivă Claudiu Bleonț