"Fjord", filmul căruia îi dau trei premii “Oscar”

Filmul “Fjord”, în regia lui Cristian Mungiu, la Ateneul Român, în seara deschiderii festivalului “Les Films de Cannes à Bucarest”.

Mi-aș fi dorit să văd întâi filmul, să fie cocteilul la final, să plec acasă, cu imaginile din film, dilemele mele, să rămân în minte cu o seară memorabilă, despre filmul excepțional.

Scandalurile aduc fericirea pe Dâmbovița, dar de această dată nu v-a ieșit cocteilul cu “black tie”, merdenea, croasant și vin! Dacă ar fi fost pus după vizonarea filmului, ar fi fost o puternică strategie de marketing, n-ar mai fi rămas paharele, cutiile, sticlele pe fotoliile Ateneului Român, care nu e cămin cultural, ci o instituție emblematică, cu renume, istorie și poveste. Spectatorii ar fi ajuns acasă hrăniți și fericiți, ușor amețiți, ar fi aflat vecinii, tot blocul, strada, cartierul, fix la miezul nopții despre ce film frumos au văzut, și, că e festival: “Les Films de Cannes à Bucarest, la Timișoara și Oradea!

În scena Ateneului Român, pe un ecran mare, cu prezentarea sponsorilor și evenimentelor pe toată săptămâna și actrița Dana Rogoz prezentând programul detaliat cu “discuții valoroase” de parcă am fi fost într-o scenă politică. Termenul “conversație” nu mai există, în dicționarul personal al nimănui, iar “valoarea” nu poate sta sub nicio formă lângă o “discuție”, când vorbim despre artă.  

Ne aflam cu toții la filmul care ne reprezintă țara la Premiile “Oscar” pentru anul 2027: “Fjord”, în regia lui Cristian Mungiu și în deschiderea unui festival de film!

Tony GRECU de la “Divertis” e un artist cu mult umor, iar comedia îi circulă prin vene. A animat seara, cu sondajul și clipurile lui despre cum se poate manipula prin film, prezentând băiatul de la galerie, șef de partid politic, vorbind cu replici din filme, în Parlament.

Se poate manipula mult prin film, însă publicul nu trebuie să rămână după film,  cu amintiri toxice din prea plinul vieții ce dă pe dinafară de extremism, ci cu acel ceva prin care să-i arate că suferința poate fi învinsă de bucuria care întreține viața curată și cu soluțiile optimiste în rezolvarea problemelor.

La auzul numelui “Bolojan”, sala a aplaudat frenetic. Avem speranță!

Din toată vraja serii ce se voia la superlativ, “black tie pe croazetă”, dar la noi pe Dâmbovița, cu vedete aduse în mașini, pășind săltăreț pe covorul roșu țărănesc, în fața unor speriați din presă, care filmau și fotografiau,  multă lume pestriță și gură cască din fața Ateneului, duc mai departe bucuria că am vizionat

Filmul FJORD.

Mărturisesc cu smerenie, că e un film tulburător despre un absurd al vieții pe l-am trăit sau pe care-l trăim fiecare dintre noi oriunde ne-am afla. Cine n-a fost acuzat de ceva ce nu a făcut?

Regizorul Cristian Mungiu arată magistral pe ecran probleme ce dospesc în orice societate, orice țară, de la noi până la capătul lumii. Nu lovește brutal în nimeni. Aruncă niște “semințe”, prin niște situații, ce încheagă conflictul filmului și declanșează ritmul lui.

S-a dus la capătul lumii, printre fiorduri, cu natura lor superbă, capricioasă ca sufletul omului, mereu între zi și noapte, ca să își facă filmul, vrând să arate discret, prin nuanțele din culturi, limbi rostite, distribuție în excelent constrast, că oamenii au în interiorul lor exact ce are mai frumos natura de acolo: frumusețe, noblețe, statornicie.

E filmul care m-a uns la suflet. Nu pentru peisajul de vis în localitatea dintre fiorduri, ci pentru temele actuale care ne ard pe toți,  mesajul clar, autentic, dar mai ales pentru imaginea frumoasă a României, pe care regizorul Cristian Mungiu o face în lume, pe unde trece, prin promovarea creației lui.

Am ecouri emoționante deja. Mi-au scris cei trăitori în comunitățile românești din țări diferite, pe unde a fost lansat filmul, că: “tare fain vorbește Cristian Mungiu despre România”!

Că le-a plăcut filmul, că au anunțat și pe alții să meargă să-l vadă. Am dat deja articolele pentru  revistele Timpul din alte țări, că de promovare intensivă e nevoie peste tot.

“Fjord” a avut deja lansări în lume la festivaluri mari de film. În America a fost lansat în octombrie. Spectacolul are loc în 16 cinematografe. Rulează în orașele: Chicago, New York, Los Angeles. În Anglia va rula în cinematografe de la mijlocul din noiembrie. A fost lansat în Italia recent. 

Filmul este recomandarea noastră pentru Premiile “Oscar” din anul 2027, iar  Ministerul Culturii și-a anunțat deja sprijinul bănesc în susținerea evenimentului. Bravo!

“Fjord” e un film cu titrări în trei limbi și culturi diferite: română, norvegiană, engleză. Sunt limbi străine pline de frumusețe și nuanțe, cu adevăruri general valabile pentru toată lumea, ca să simtă orice spectator din orice țară, muzicalitatea limbii respective, trimiterile culturale, în povestea despre pastorul român însurat în Norvegia cu o frumoasă localnică, învinuit că ar fi dat o palmă dată copilului său, pus în fața faptului de a recunoaște o faptă pe care nu a comis-o.

Poate v-ați întrebat de ce se numește “Fjord”, sau de ce s-a dus Mungiu la capătul lumii, printre fiorduri, într-un sat din Norvegia,  să turneze filmul?

Că eu m-am întrebat și am deschis dicționare, enciclopedii, am vizionat clipuri și filme în YouTube despre Norvegia, țara cu cele mai lungi fiorduri, cele mai spectaculoase locuri, cu munți adânci ce au pereții stâncoși și abrupți, cu ger de peste 40 de grade, croaziere de lux pentru bogații lumii, două anotimpuri, iarnă cu aurora boreală și vara ca o primăvara rece, cu șase luni zi, apoi noapte, animale rare și renii care-l aduc la noi pe Moș Crăciun. E țara cu orașe mici, sate și neașteptatele feluri de mâncare. Am văzut, că după fiorduri e capătul pământului. Pleci în spațiu, în necunoscut, înalt, înspre stele.

În film, presupusa violență e doar un pretext ce conturează absurdul și conflictul filmului având în centru familia mixtă, cu viața lor, joburile, un sugar de alăptat acasă, biserica lor la rugăciune. El e un pastor român, cu religie oarecare, însurat cu o frumusețe de localnică. Au câțiva copii de educat, crescut și purtat prin școli.

Dintr-un fel de fiorduri ale sufletului și mintea întunecată izbucnesc toate în lume.

Nimeni nu se naște cu otravă în suflet și mintea întunecată. În mintea omului nu e mereu lumină, exact ca la fiordurile norvegiene. Din acel capăt al prăpastiei interioare se naște teama, îndoiala, dezamăgirea, renunțarea, dependențele chinuitoare sau obsesiile cangrenate. Acolo se adună rănile nevindecate, umilințele îndurate.

Din toate momentele în care omul descurajat alege întrunericul în locul luminii se naște violența. Omul începe să o iubească fără să-și dea seama. E lovit și lovește. Cel care lovește o dată, va lovi mereu. Când ești violent nu mai poți asculta pe nimeni în jurul tău.

Violența e ultima formă de degradare umană. O temă importantă astăzi.

Calmul înseamnă putere.

Și ce faci când ești acuzat de violență? Ce faci când ești acuzat de ceva ce nu ai făcut? Cum te aperi? De aici izvorăște și absurdul.

Filmul nu este numai despre familie, nici despre cum au fost tratați românii din afara granițelor, care au plecat acolo, ca să muncească. S-au scris teze de doctorat despre sociologia familiei pentru că relațiile de gen stau la baza tuturor transformărilor în sânul familiei, transformări care nu pot fi ignorate pentru că au implicații la nivelul individului și la nivelul societății, în orice societate, în orice țară din lume.

Mihai Gheorghiu (Sebastian Stan) este IT-ist și pastor, are o religie a lui, locuiește cu familia sa  într-un sat dintr-o comunitate norvegiană. Într-o zi un copil al său, merge la școală cu o pată pe față, alta pe spate, profesoarele indignate, urmăresc situația. În altă zi, una dintre profesoare cheamă fata și băiatul, minori amândoi, la un fel de consiliu în școală, unde sunt luați la întrebări. Întrebările sunt puse în așa fel încât, cele patru  doamne să obțină răspunsul dorit. E martor și directorul școlii. Ele trag o concluzie: copiii sunt bătuți. O familie unde violența domestică e la ea acasă, că “bătaia e ruptă din rai”. Apoi, fără știrea părinților, profesoarele duc fata și băiatul la „Protecția Copilului”.

De aici ritmul filmului devine tahicardic, devii atent la care e pulsul dedesupturilor, pornind de la conflictul banal, palma, ca pretext, ce duce spre o instanță penală, unde pastorul Gheorghiu trebuie să recunoască ceva ce nu a făcut, să dea explicații, despre cum “bătaia ruptă din rai” e zicală populară și situație culturală, pe la noi, la români. Ca să se salveze.

O familie care nu prea este acceptată în comunitatea norvegiană, că se roagă prea mult, fata nu dansează la școală, că e păcat, nu are telefon din același motiv, însă e cu rugăciunea pe buze, chiar și la școală.

Fata prietenilor de familie e lesbiană și o place pe cea din familia Gheorghiu, iar fata din familia Gheorghiu e adolescentă, știe că a fi lesbiană e păcat.

Aici regizorul ne aruncă alte “semințe” ce pot încolți alte teme sensibile în societate: educația adolescenților, cuplurile de gen, gay, lesbiene, relația lor în societate. Toate aceste “semințe” încheagă conflictul.

Rugăciunea e bună când mintea coboară în inimă, ea se rostește tot timpul, atrage șansă în viața omului, ține mintea ocupată cu energie bună, nu când este folosită pentru a îndoctrina alături de pasaje rostite dintr-o biblie trunchiată. Sunt situații care nu au legătură cu Dumnezeu, ci cu ceea ce se face în numele lui într-o sectă.

Creștinismul nu se măsoară în ritualuri, sau de câte ori ai zis “Tatăl Nostru”, ci în greul pe care-l porți în suflet când nimeni nu te vede și rămâi demn pe calea ta, faci bine, fără să aștepți nimic la schimb, ajuți aproapele, te rogi pentru el.

Yin și Yang. Lumină și umbră. Gândul repetat în minte devine convingere, iar aceasta se transformă în alegere și apoi devine drum în viață. Valabil și pentru cei optimiști, dar și pentru cei pesimiști.

Mungiu e un fin observator, se documentează bine despre birocrația în relația cu autoritățile, despre cum totul se blochează, se pun piedici, nu se poate, totul se încurcă, are iz de proces penal, deși nu sunt dovezi destule, numai dacă vinovatul e musai să semneze că pledează “vinovat”. 

În film “Protecția Copilului” din Norvegia le ia și sugarul pe care mama îl alăpta încă.

Mungiu știe cum să adune oamenii și ideile în același loc, apoi dirijează sublim conflictul, iar respirația spectatorului se modifică după el. În felul acesta regizorul rămâne la fel de proaspăt în filmele sale, iar succesul vine din modul cum își alege subiectele, scrie scenariul, arată pe ecran.

Se simte respectul pentru actor și munca sa, în distribuția atent aleasă. Văd actorii de la primul cadru, nu mai pot lua ochii de la ei, îi urmăresc.

Filmul este o coproducție între România, Norvegia, Suedia, Danemarca, Finlanda și Franța cu actori generoși ce dăruiesc prin talentul lor calitate și profunzime filmului. Sunt buni în ceea ce fac, indiferent dacă au sau nu școală de actorie.

https://portal.revistatimpul.ro/blog-andreimonica/alain-delon-femeia-a-fost-motivatia-mea/

Ce excelent contrast a făcut regizorul în a-și alege actorii străini și cei trei actori români: Ana BODEA,  Adrian TITIENI, Alin PANC, dar mai ales, că a optat ca actorii din rolurile familiei Gheorghiu, să fie atât de diferiți, ca naționalitate și extrem de talentați: Sebastian STAN și Renate REINSVE!

Sebastian STAN joacă cu dăruire, sinceritate, exprimă tensiunea prin gesturi simbolice, e prezent în ceea ce face. L-am urmărit atent, în fiecare cadru, nu lasă nimic la voia întâmplării: nici pasul, nici ritmul, rictusul, gestul sau glasul. Mi-a deschis pofta să-l mai văd și în alte filme.

Încântătoare este  actrița Renate REINSVE în rolul nevestei pastorului!  Este exact așa ca femeia dintr-un cult religios: plată, supusă, împăcată cu viața, trece anul naște copilul, așa crește statistica la natalitate, că i-a trimis Domnul pe toți! Pe cel mic îl alăptează. Are în ochii ei bucuria, neliniștea, singurătatea, își ascunde lacrimile și durerea când îi este luat copilul de la sâni. Îi strânge pe toți la piept, cu durere în suflet, când se întorc acasă, hotărâtă să fugă în alt capăt de lume, cu ei, numai să nu îi piardă.

Amândoi actorii își construiesc rolurile cu o armonie a contrariilor și o transfigurare sinceră. Am rămas cu ei în minte, îi urmăresc în alte roluri, alte filme.

Umorul nu lipsește, mai ales în grupul salvator de la Bruxelles. Răstoarnă totul, ritmul, dispoziția, sala freamătă, când apare actorul Adrian TITIENI. Se simte profesorul de actorie de la distanță. E o discrepanță uriașă după cum stă în cadru, e convingător și unic, față de restul distribuției și în scena din biserică. Împăcați și fericiți, cântă, apoi familia întregită, la masa cu mămăligă și ceva tochitură moldovenească, acasă.

Au fost la înălțime în rolurile lor și  copiii: Vanessa Ceban, Jonathan Ciprian Breazu, Filip Sebastian Barau, Teodora Sabina Barau. Parcă ar fi avut părinți actorii din film.

Cristian Mungiu e un mare regizor prin modul cum duce omul într-o călătorie prin unghiurile camerei de filmat la capătul lumii, arătându-i pe ecran și ce-i în sufletul său, îl face atent la energia aia care atrage absurdul vieții, îi livrează gradat conflictul, îl pune să vadă dincolo de aparențe, să simtă pusul și ritmul din cadre, să iasă din sală învăluit în tăcere, răscolit de dileme, să caute răspunsuri, să vină curios și altădată, la alte filme ale lui.

Ne arată prin “Fjord”, că un punct conține tot universul, sufletul omului, viața de lângă noi, iar universul poate fi punct oriunde, chiar și în lumea pitorească de la capătul pământului, exact ca în:  Yin- Yang, bine-rău, lumină – întuneric, violență – pace.

Într-un context în care suntem mai dezbinați ca niciodată, filmul e o respirație care spulberă angoasele zilnice. Omul trebuie să spere mereu, că există o soluție la orice problemă, că numai moartea nu are soluție.

Nu putem controla întregul univers, dar putem schimba universul noi!

Când nu se mai poate, fuga e rușinoasă, dar e sănătoasă! Iată soluția bună pentru finalul filmului! “Schimbând locul se schimbă și norocul”, zice proverbul românesc.

Nu e o fugă din lipsa de asumare, ci din apărare. Vine ca o eliberare. Exact după această eliberare de absurd, coșmar, învinuit de ceea ce nu a făcut, viața se transformă.

Punct și de la capăt. Mereu.

Cristian Mungiu a strălucit și strălucește și cu acest film. Nu lasă istoria cinematografiei să treacă pe lângă el fără să-i pomenească numele. Își merită pe deplin “Oscarul” în 2027!

Eu îi dau trei Premii “Oscar”.

Regizorul Cristian MUNGIU și Tudor REU sunt producătorii filmului împreună cu casele de producție din România: Mobra Films, Why Not Productions, Eye Eye Pictures, Snowglobe Film, Aamu Film Company și Filmgate Films.

https://portal.revistatimpul.ro/blog-andreimonica/regizorul-cristian-mungiu-si-steaua-sa-regala/

Regizorul Cristian Mungiu, pe lângă faptul că a făcut câteva filme, a luat premii împortante,  a fondat în anul 2010, cu sprijinul delegatului general al Festivalului de Film de la Cannes, domnul Thierry FRÉMAUX, Festivalul “Les Films de Cannes à Bucarest”, care începe la finalul săptămânii.  În prezent festivalul este  organizat de Asociația “Cinemascop” și “Voodoo Films”.

Amintesc că expoziția de fotografie  ce cuprinde colecția din perioada de prospecție a filmului “Fjord”, în regia lui Cristian Mungiu va putea fi vizionată până în 1  noiembrie 2026 în pavilionul expozițiilor temporare de la @artsafari_bucharest, adică până la finalul festivalului.