Jean-Paul SARTRE între puterea cuvântului, teatru și existențialism

JEAN-PAUL SARTRE poate fi prezentat lumii numai prin memoriile scriitoarei SIMONE DE BEAUVOIR pentru că s-au cunoscut în studenție, la Paris, au colaborat până la decesul dramaturgului. Încă se fac erori în Internet în privința biografiei acestui autor precum și a datelor evenimentelor.

 Despre Sartre se poate scrie mult, pentru că este una dintre cele mai importante personalități din secolul XX. Este filosof francez, dramaturg, scriitor, scenarist, activist politic, biograf şi critic literar. Gândirea sa a influenţat sociologia, teoria critică, studiile literare şi continuă să influenţeze aceste discipline şi în prezent. A pus bazele filosofiei existențialiste.

Marile enciclopedii și dicționare ale lumii online și pe suport de hârtie, marile universități americane îi oferă un spațiu generos pentru biografia sa. În afară de Franța, și în alte țări ale lumii găsim câte un biograf pasionat, care a scris despre acest autor.

Annie COHEN-SOLAL, autoarea din Alger, a publicat prima biografie în 1985, care a fost tradusă în șaisprezece limbi, cu ediții reeditate în 1991 și 2005, la centenarul filozofului.

Amintim și alți biografi pasionați: Bernard Henry- Levy (2003), Thomas R. Flynn (2019), Gary Cox (2019).

Scrisorile și jurnalele scriitoarei Simone de BEAUVOIR, mai ales cele recent publicate, doar de puțin timp puse la dispoziția cercetătorilor, ni-l prezintă pe Sartre și altfel, dincolo de povestea legendară de dragoste unică în secolul al XX-lea, atât de intens promovată. Până la urmă e o strategie de marketing pentru a se vinde cărțile acestor autori celebri, mai ales la noi.

“Viața mea a fost legată de cea a lui Jean Paul Sartre”, scrie Simone de Beauvoir în “Puterea vârstei”, primul ei roman autobiografic, despre relația celor doi, de unde aflăm că Jean-Paul Charles Aymard Sartre s-a născut în 21 iunie 1905. A murit în 15 aprilie 1980, la spitalul Broussais din Paris, la 75 de ani, bolnav.

Povestea vieții marelui filozof începe în Alger. Ne aflăm după 1900. Algerul era colonie franceză, femeia trăia în umbra bărbatului, dotată cu vocație de casnică, era condamnată să trăiască acasă.

După decesul soțului ei, doamna Sartre își ia preșcolarul, pleacă împreună în Franța. Jean-Paul avea câțiva ani, atunci când mama sa îl lasă în grija părinților ei. După legile de atunci, ea nu ar fi avut dreptul la custodie, în fața rudelor bogate din partea soțului ei.

În 1916, când mama sa se recăsătorește și se mută cu familia ei într-o localitate din vestul Franței, Jean-Paul avea 11 ani. 

Băiatul rămâne în continuare în familia mamei, care locuia în Paris. Are parte de o copilărie frumoasă, merge la școală și crește în casa bunicului său matern, Carl Schweitzer. Acesta era unchiul misionarului medical Albert Schweitzer (1875–1965) profesor de germană la Universitatea “Sorbona” din Paris. Fusese medic misionar în Africa 52 de ani. În 1952, i s-a decernat Premiul “Nobel” pentru Pace, pentru eforturile sale în organizația „Frăția Națiunilor”.

Din primele pagini ale autobiografiei lui Simone de Beauvoir, “Puterea vârstei”, mai aflăm că:“Sartre nu-și cunoscuse tatăl; nici mama, nici bunicii nu se încarnaseră vreodată în ochii lui. Amândoi eram singuri pe lume și ridicaserăm această situație la rangul de principiu. Ne mai dăduse apă la moară și raționalismul cartezian, pe care ni-l insuflase Alain [Emile Auguste Chartier (1868-1951) eseist, ziarist și filosof francez, supranumit de A. Maurois Montaigne și <<Socrate>>] și pe care îl îmbrățișam pentru că ni se potrivea.”

Între 1924-1929, Jean-Paul Sartre urmează cursurile École Normale Supérieure, unde se forma în spiritul critic îmbrățișând valorile seculare ale Iluminismului, unde învață intensiv psihologia, sociologia și filosofia. Fiind influențat de opera lui Henri Bergson, de intenționalitatea husserliană și ontologia lui Heidegger, după licență, urmează cursurile școlii doctorale.

Școala Superioară Normală din Paris e locul unde i-a cunoscut pe cei care urmau să devină faimoși în domeniile pe care și le-au ales: sociologul Raymond Aron (1905-1983), filozoful Maurice Merleau-Ponty (1908-1961), scriitoarea Simone Weil (1909-1940), filozoful Emmanuel Mounier (1905-1950), scriitorul Jean Hippolyte (1907-1968) și antropologul și scriitorul Claude Lévi-Strauss (1908-2009).

Simone de BEAUVOIR (1908-1986) este scriitoarea și eseista care s-a solidarizat cu mișcarea feministă fiind o deschizătoare de drumuri și obținând drepturi importante pentru femei. Rămâne și o figură de marcă a existențialismului în Franța, dar și o militantă a mișcării intelectuale contestatare de după al Doilea Război Mondial.  A scris “Al doilea sex” -  denumită și “Biblia feminismului”.

Era în 1929, într-o după masă de vară când Simone de Beauvoir și Jean-Paul Sartre s-au cunoscut, la Școala Normală Superioară din Paris. Până atunci, s-au văzut întâmplător pe holurile universității, la seminare, ori în grădina Luxemburgului.

Sartre aflase că teza ei de licență era despre filosofia lui Leibniz. S-a străduit mult să-i capteze atenția, pentru că el avea reputație de afemeiat notoriu. Mic de înălțime, cam urâțel, extrem de vorbăreț, așa și-l amintește eseista. Acolo unde înfățișarea lăsa de dorit, cuvintele reușeau să convingă, iar în felul acesta, el cucerea toate femeile, indiferent că erau studente, vestitele dame ale Parisului, sau simple femei de la țară.

Simone îl văzuse, însă nu era interesată de el la început. Era tânăra studentă, cu ochi răvășitori de frumoși, cu voce răgușită, o frumusețe naturală pe care oricine o observa ușor și o inteligență care dădea de gândit oricui. Era extrem de atrăgătoare și mult mai înaltă decât Jean-Paul Sartre.

După ce se cunosc, în iulie 1929, Sartre o primește în grupul lui de studiu și o ascultă vorbind despre Leibniz. Îi face cadou un tablou japonez, apoi niște porțelanuri, evident, cadouri, pe care ea le considera absurde. Ea se confesează jurnalului, despre cum i-a șoptit seducător că o iubește, că ar dori să o sărute, la o zi după ce s-au cunoscut.

Surpriză! Ea nu făcea parte din tagma femeilor obișnuite, avea planuri mari de viață, de studii, de călătorii, de scris cărți. Aceste planuri nu erau permise oricărei femei în epoca de atunci, când femeile nu aveau dreptul să facă școală prea multă, sau să se impună în fața bărbaților, eventual să aspire la funcții, sau mai grav, să spere la divorț.

La două zile, după ce s-au cunoscut se afișează rezultatul titularizării, iar Sartre devine profesor la Universitatea “Sorbona” din Paris, tocmai când Beauvoir trecea pragul universității.

În scurt timp,  Sartre devine profesorul cu cea mai proastă reputație. Era văzut ca un snob arogant, iar lumea universitară de atunci îl ținuse minte, că jucase nud într-o scenetă.

Când s-au cunoscut cei doi, în 1929, el era cu trei ani mai mare decât ea, nu exista încă marele Jean Paul Sartre. Ea avea 21 de ani, iar el avea doar 23 de ani. În timp, ea a devenit iubirea lui „necesară“, în contrast cu iubirile „contingente“ trăite de amândoi, de-a lungul timpului, stând uneori în aceeași casă, dar nu în aceeași cameră din casă sau în același pat.

Contemporanii își amintesc de ea, ca de un excelent filosof, deși trăia încă în epoca când femeia nu avea în Franța drept de vot, sau să-și deschidă cont bancar, era condamnată să stea acasă, să fie în spatele bărbatului ei, să depindă de el.  Simone Bevoir era liberă, independentă, își câștiga existența de la 19 ani.

În toată “Istoria Vieții Private”, găsim cum femeia franceză ocupase locul din colțul de lângă șemineul din salonul casei, iar Beauvoir era un geniu de sex feminin, care nu trebuia să strălucească prea puternic în epocă, să iasă în evidență în lume, să eclipseze un bărbat, sau mai ales, să filozofeze cot la cot cu bărbații, sau să fie profesor la “Sorbona”.

Când și-a susținut examenul de licență, studentele de la universitate însumau 24% față de procentul mare pe care-l ocupau băieții și bărbații acolo. Această fată, la 19 ani nu știa, că va fi un deschizător de drumuri, va deveni una dintre cele mai cunoscute intelectuale ale secolului al XX -lea, filozofând și militând pentru drepturile femeilor, pentru egalitate de șanse și gen. Se impune în timp, în ciuda detractorilor.

Obține câteva drepturi importante pentru femei. În timpul vieții sale (1908-1986) femeile au fost admise la universitate, și-au câștigat dreptul la vot, la avort și la contraceptive. Devine co-fondatoarea unor publicații politice, susține o campanie de succes pentru o nouă legislație în Franța, protestează față de comportamentul inuman aplicat cetățenilor algerieni, ține prelegeri în toată lumea și conduce delegații guvernamentale.

Scriind “Al doilea sex” - considerată “Biblia feminismului” și astăzi – cu celebra frază  motto: “Femeie te naști nu devii!” -  nu știa cât de mult va influența această frază și carte, lumea și viața de atunci și de azi.

Povestea de iubire a lui Jean- Paul Sartre cu Simone de Beauvoir a început în acea grădină din Paris, atunci când aveau amândoi douăzeci și ce va de ani. O poveste originală, care pornește de la unde acel contract moral pe care l-au înnoit amândoi de câteva ori în timp și l-au respectat toată viața.

Rămâne jumătatea unui cuplu celebru intelectual toată viața, iar cealaltă jumătate era Jean-Paul Sartre, chiar dacă amândoi au avut parteneri diferiți în același timp.

După ce s-au cunoscut cei doi, și-au dat seama că amândoi au același crez: “Omul trebuie re-creat și această plăsmuire avea să fie în mare parte, opera noastră. N-aveam în vedere un alt mod de-a contribui la asta decât prin cărți”,  scrie Simone de Beauvoir în “Puterea cuvântului”.

Tot atunci, în grădina Luxemburgului unde se vedeau, prin pactul lor stabiliseră ca să nu sem mintă, să-și spună totul, inițiind și un “contract doar pentru doi ani”, pe care-l vor prelungi ulterior, despre care, așa cum spunea biografa lui Sartre, Annie Cohen -Solal era: “un model de urmat, un vis de complicitate trainică, un succes teribil, din moment ce, aparent, reconcilia ireconciliabilul: cei doi parteneri rămâneau liberi, egali și sinceri unul cu celălalt”.

Beauvoir trăia cu convingere că: “filozofia și viața nu pot fi separate. Orice pas vital este o decizie filozofică.” Cei doi și-au planificat un viitor diferit, dar totuși împreună: să călătorească, să muncească din greu, să scrie capodopere, să-și trăiască viețile cu pasiune și libertate, dar și toate aventurile. Fraternitatea le-a unit viețile pentru totdeauna. Doar atât.

Sartre fusese logodit, era îngrozit de căsătorie, nu-și dorea urmași. Visa să devină un autor măreț. Beauvoir era catolica decentă și modestă, intelectuala profesoară, care nu dorea viața în limitele impuse de societate: căsătorie, familie, copii mulți, spunând adesea: “La ce bun, de pildă, să locuim sub același acoperiș, când lumea era proprietatea noastră comună?”

În “Puterea vârstei” Beauvoir ne lasă un portret despre cine era Sartre, omul care avea alergie la clorofilă, căruia nu-i plăceau plimbările în natură și se îndrăgostea des, la care mai adaugă observațiile: „Dintre noi, Sartre era inepuizabil. Compunea litanii, numărători, epigrame, madrigaluri, fabule la minut, tot soiul de poeme fulger, și uneori, le cânta pe arii de fabricație proprie; nu disprețuia nici calambururile, nici jocurile de cuvinte, se distra cu asonanțe, cu literații; era un mod de-a se antrena cu vorbele, de-ale explora și de-a le stoarce, în același timp, de însemnătatea lor cea de toate zilele. Împrumutase acea milă ironică de la Sygne (1871-1909) dramaturgul irlandez care era marcat de mitul saltimbancului, veșnic pribeag mascând sub povești frumoase și mincinoase mediocritatea vieții. (...) Față de cărțile pe care aveam să le scriem și care ne stăteam atâta la inimă ne detașam oarecum numindu-le papucașii noștri”.

Între 1931-1945, Sartre a predat la liceele din orașele: Le Havre, Lion, Paris.  În 1938, publică, „La Nausée” (Greața), care cuprinde baza ideilor sale filosofice de mai târziu, mai ales cea a contingenței radicale a existenței.

Jean Paul Sartre a scris: filosofie, romane, nuvele, teatru, scenarii de film, critică, eseuri politice, autobiografii.

În 1939 izbucnește al Doilea Război Mondial. A fost recrutat, a devenit prizonier în 1940 și eliberat un an mai târziu.

Între 1946 și 1949, Sartre are grijă de mama sa, publică 40 de lucrări. Beauvoir este consultantul său editorial. Locuiesc amândoi în hotelul “Louisiane”, în camere separate până în 1946.

Lăsaseră în urmă Montparnasse, cu al lui „Closerie de Lilas”, vestita cafenea unde la început de secol XX se întâlneau toți simboliștii, dadaiștii și suprarealiștii, apoi poetul francez Paul Fort (1872-1960), dramaturgul Alfred Jarry (1873-1907), criticul de artă și prozatorul G. Apollinaire (1880-1918), unde serile de marți farmecau tot Parisului.

Sunt tineri și săraci, se împrumută mereu de bani, mănâncă frugal, împart totul, vizionează toate filmele de la Hollywood, citesc enorm tot ce găsesc.

Termenul “existențialist” a fost lansat de filosoful și dramaturgul Gabriel Marcel (1889-1973), pentru a se referi la filosofia lui Sartre.

În Club “Maintenant” din Paris Sartre susține unul dintre cursurile lui cunoscute: “Existențialismul: Este acesta un umanism?” Spunând lumii că “existențialismul” e un termen popular, cei aflați în sală la conferință, habar n-aveau ce înseamnă. Creștinii credeau că e vorba despre ceva profan și imoral, comuniștii credeau că este ceva nihilist.

„Omul este suma faptelor sale” și “Existența precedă esența”, adică ești doar ceea ce decizi să fii, sunt ideile de bază a existențialismului francez, dezbătute în acea seară.

Conferința a fost publicată cu titlul: „Existențialismul este un umanism” , iar pentru Parisul postbelic discursul lui Sartre a rămas un eveniment emblematic.

Tot la acel club, Sartre l-a invitat pe Jean Wahl, care a ținut o prelegere despre istoria existențialismului.

Simone de Beauvoir încă nu se considera o existențialistă. Când scrie romanul “Sângele celorlalți” în “Café de Flore” în Paris, nu auzise de existențialism, îi venise inspirația intuitiv, iar ideea romanului are ceva din propria ei experiență nu dintr-un sistem.

După Al Doilea Război Mondial numele celor doi era peste tot. Nu se putea vorbi despre Sartre fără să se amintească de Beauvoir în Paris, însă scriitoarea, nu atinge încă același renume, ca Sartre, deși publicase niște cărți, amândoi lucrau împreună la revista înființată de dramaturg.

Comparațiia filosofică pe care Sartre o introduce în „Ființa și neantul” este: “a trăi pentru sine” și „a trăi pentru alții”, care seamănă izbitor cu deosebirea pe care Beauvoir o face în jurnalele ei din studenție: existența „pentru sine” și cea „pentru ceilalți”.

Existențialismul continua să se confrunte cu acuzația că e filosofia pesimistă și nesănătoasă. Sătulă de oamenii care o întrebau mereu ce ar avea de câștigat dacă ar fi existențialiști, Beauvoir scrie un eseu mult mai bine construit decât al lui Sartre, dar nu are succes, deși era gândit și scris pe mintea omului de rând.

În America, Sartre și Beauvoir au apărut în paginile revistelor „Vogue”, „Harper s”, „Bazaar”și „Atlantic Monthly”, deși el era promovat mai mult decât ea. Sartre era prezentat ca un idol, ce căpăta aura misterioasă datorită femeii atrăgătoatoare din dreapta lui. Ea e încă minimalizată, rămâne în umbra lui Sartre. Tabloidul „Samedi Soir”o numește la „grande Sartrose”și „Notre Dame de Sartre”.

Dacă Sartre credea că ființele umane sunt condamnate să dorească dominarea, prin comparație cu Beauvoir, ea refuza “consolarea minciunilor și a resemnărilor””. 

Cei doi scriitori în public erau inseparabili, însă în privat Beauvoir suferea în taină pentru că el se întorcea mereu la altă femeie.  Și mai era ceva. Multă vreme ea a fost considerată un gânditor fără originalitate, care aplica ideile lui Sartre. Ceea ce nu era adevărat, iar ea își ducea povara fără să comenteze, cu demnitate.

Niciuna dintre cărțile lui Sartre nu fusese publicată în SUA, când Sartre a fost primit cu bucurie la New York.  Revista “Time”, care i-a dedicat un articol, la puțin timp după ce sosește în America, o numește pe Simone de Beauvoir “discipolul său cel mai de seamă”.

Universitatea Columbia din America îi oferă atunci contract pe doi ani. Pentru că se îndrăgostea în locurile unde ajungea, Sartre, care se atașase de Dolores Vanetti, nu era sigur dacă vrea să rămână acolo. Ea își propusese să divorțeze după ce l-a întâlnit, însă procedura dura niște ani buni. După ce o cere în căsătorie, refuză oferta de serviciu, filozoful se întoarce în Franța.

Niciuna dintre femeile îndrăgostite de el nu și-a dat seama că el era căsătorit cu masa de scris, cu filosofia lui. Acea femeie care i-ar fi devenit nevastă, ar fi trebuit să o accepte și pe Simone de Beauvoir în preajma lui.

Potrivit lui Sartre, „niciun om nu merită să fie consacrat în timpul vieții sale”. În 1945 i s-a propus Legiunea de Onoare și a refuzat distincția, iar în 1964 i s-a decernat Premiul Nobel pentru literatură, „pentru opera sa care, bogată în idei și plină de spiritul libertății și căutarea adevărului, a exercitat o influență de amploare asupra epocii noastre”. (https://www.britannica.com/), însă acesta l-a refuzat.

Marele filosof şi scriitor, răspunde printr-o epistolă: „Un scriitor trebuie să refuze să se lase transformat în instituție, chiar dacă acest lucru are loc sub formele cele mai onorabile, cum este cazul acum”.

O excepție notabilă a fost atunci când a acceptat titlul de Doctor Honoris Causa de la Universitatea Ebraică din Ierusalim, care i s-a decernat în 1976.

În 1958 Beauvoir și Sartre au plecat în Italia, la Pisa, iar 1959, își reînoiesc jurămintele, deși, fiecare avea partener.

Nicio femeie și respectiv niciun bărbat nu reușise să le umple locul lăsat de Dumnezeu în sufletul fiecăruia cu privire la iubirea pură. Trecuseră anii, trăiseră destule iubiri, se întorceau unul la altul mereu, puneau țara la cale, apoi plecau într-o călătorie, unde scriitorul făcea o nouă pasiune. Ea avea 51 de ani și el 53, când și-au gândit și regândit decizia pe care o luaseră la 21 respectiv 23 de ani.

“Sartre este pentru mine incomparabilul, unicul”, așa scrie în “Jurnal”, în 1959, Simone de Beauvoir. Apoi petrec o lună la Roma. Acolo el termină o piesă de teatru de scris, apoi o cunoaște pe Arlette Elkaïm, o tânără de 24 de ani. După o scurtă relație sexuală, devine însoțitoarea lui în toată vacanța. Îi promite lui Simone că va bea mai puțin alcool, că vor ține legătura prin scrisori și pleacă cu Arlette în călătorie. Ea se întoarce cu mașina la Paris.

Pe la începutul anilor 1960, Sartre se distanțează de existențialism. Fusese o filosofie a altor vremuri. Marxismul devenise filosofia timpului prezent, dar pe care o abandonase după ce Claude Levi Strauss l-a criticat.

Dacă steaua filosofiei lui Sartre pălea, interesul feminist al lui Beauvoir creștea. Feminismul lua avânt, iar autoarea celui de “Al Doilea Sex” avea tot mai mult succes  și prin cărțile pe care le publica și la conferințele despre feminism pe care le ținea în toate țările, pe unde ajungea.

Indiferent câte femei ar fi adunat în jurul său Sartre, Simone rămâne unică pentru el, lăsa totul baltă, dacă i s-ar fi întâmplat ceva. Așa a procedat și când a avut accidentul din 1965, în urma faptului că ea a luat o curbă în viteză, a ajuns la spital cu niște oase rupte și un ochi vânăt. Într-un suflet a alergat Sartre la spital, ca s-o vadă  plină de copci.

În 1973, Sartre suferă un atac cerebral. Nu-și mai amintea lucruri, întâmplări, oameni. Avea 67 de ani, nu putea să-și înfrâneze viciile, scria tot mai rar, medicul îi recomandă să renunțe la tutun și alcool pentru că făcea crize de anoxie, însă el îmbrățișa viciile cu pasiune și din toată inima. Era prediabetic și poftea la paste și înghețată. Nu-și putea controla prea bine buzele și nu mânca ordonat. Mânca pe ascuns.

Simone de Beauvoir avea grijă de el. Rutina ei se îndreptase la nevoile lui Sartre căci era destul de bolnav. Se simțea vinovată, că dacă, va pleca în altă călătorie fără el, își va relua viciile. Avea 68 de ani, era dependent de femeile din jurul său: fiica vitregă, fostele iubiri și Simone, “Castorul”, așa cum o alinta.

Un an mai târziu, după o vară de interviuri cu Sartre, pentru viitoarea carte „Le Mots”, Simone constată că vede tot mai slab, se gândește numai la maoiști. Îl angajează pe Pierre Victor de la publicația maoiștilor, ca secretarul său.

În 1974, se legalizează avortul, mișcarea feministă se află într-un moment crucial. Simone de Beauvoir înființează Liga pentru Drepturile Femeilor și deschide rubrica „Sexism pentru fiecare zi” în „Les Temps Modernes”. Își dorea o lege împotriva sexismului.

La 75 de ani, în 1975 în interviul din “Le Nouvel Observateur” Michel Contat l-a întrebat și despre femeile din viața lui. A recunoscut că au fost doar câteva, dar într-un fel, Beauvoir a fost singura, menționând apoi doar pe Arlette și pe Michelle, însă a accentuat, că Beauvoir a jucat un rol pe care nimeni nu și l-ar fi putut însuși, descriind-o ca pe:„Unicul meu noroc. [...] Chiar ne-am insultat unul pe celălalt [...] Dar știam că ea avea dreptate până la urmă. Asta nu înseamnă că i-am acceptat toate criticile, dar pe cele mai multe dintre ele”.

 Precizând a  fost cât se poate de dur cu ea: „Nu are nici un rost să nu o critic foarte sever când am norocul să iubesc persoana pe care o critic.”

Ultimii cinci ani din viața lui Sartre au fost cei mai grei pentru Simone de Beauvoir. Ea îl îngrijea, îi programa vizitele fostelor iubite, a fost martoră la orbirea lui.

Într-o după masă, Simone de Beauvoir îl găsește prăbușit pe podea. Respira greu. Internat la spitalul Broussais, din Paris, în 13 aprilie 1980, ținând-o de mână Sartre i-a mărturisit din nou lui Beauvoir că o iubește. Pe lângă bolile pe care le avea, răcise la plămâni. În 15 aprilie a intrat în comă, apoi, seara a murit. La câteva zile, apoi a fost incinerat.

Simone de Beauvoir credea că viața ei se va sfârși odată cu cea a lui Sartre, dar nu a fost așa. A mai trăit câțiva ani, apoi a plecat din această lume și ea, dar până atunci, s-a îmbolnăvit de durere, a stat o lună în spital, apoi și-a revenit. Alcoolul o ispitise și pe ea: valium și whiskey. Credea că-i anesteziază durerea pierderii celui care a fost jumătatea ei.

Arlette a devenit moștenitoarea lui Sartre. Fiica vitregă îi aruncă lucrurile scriitorului din apartamentul pe care-l moștenise, la câteva zile după incinerarea sa, deși legea prevedea că un timp lucrurile defunctului trebuiau să rămână în casă.

Simone de Beauvoir s-a consolat călătorind cu Sylvie la volan și cu Arlette. Apoi s-a întors la literatură, ca la o oază de catharsis. A scris și a publicat „Adieux”, în 1981, al cincilea volum de memorii despre relația ei cu Sartre și despre cum a murit. Publicând scrisorile primite de la Sartre a costat-o câteva prietenii.

La doi ani de la moartea lui Jean- Paul Sartre, era mulțumită de munca ei, dorea să călătorească, se dedica scrisului. A mai trăit câțiva ani și a murit.

La moartea ei, toate publicațiile aminteau și de Sartre. Când a murit el niciun necrolog nu o pomenise. Numai „Washington Post” a descris-o cel mai bine: „biograful lui Sartre”, „femeia geloasă a lui Sartre” și „asistenta lui Sartre”. Întregul omagiu se află publicat în Dictionary of Literary Biography Yearbook din 1986, articol dedicat lui Simone de Beauvoir și Jean Paul Sartre.

Simone de Beavoir și Jean Paul Sartre își găsesc astăzi odihna în același mormânt din Montparnasse vestitul cimitir din Paris.

În 2008, la niște ani de la moartea amândurora, în cartea ei, Hazel Rowley scria: “Precum Abélard și Héloïse, ei împart același mormânt, numele lor fiind legate pentru eternitate. Sunt unul dintre cuplurile legendare ale lumii. Nu ne putem gândi la unul fără să ne amintim și de celălalt: Simone de Beauvoir și Jean – Paul Sartre”.

JEAN PAUL SARTE despre:

ACTOR. Nu personajul se realizează în actor, ci actorul irealizează în personajul său.

SCRIITOR. Nu poți să scrii fără public și fără mit – fără un anume public pe care împrejurările istorice  l-au făcut, fără un anume mit al literaturii care depinde, în foarte mare măsură, de cererile acestui public. Într-un cuvânt autorul este în situație, ca toți ceilalți oameni. Dar scrierile sale, ca orice proiect omenesc, conțin, precizează, sau depășesc această situație, ba chiar o explică și o întemeiază pe aceea rotație a unui segment. Este o trăsătură esențială a libertății de a fi situată.

PERSONAJ. Mai mulți autori se întorc la teatrul de situație. Nu mai există caractere: eroii sunt libertăți prinse în capcană, ca noi toți.  Care sunt ieșirile? Fiecare personaj nu va fi nimic altceva decât ieșirea aleasă.

LITERATURA. Este de dorit ca literatura întreagă să devină morală și problematică, asemeni acestui nou teatru. Morală – nu moralizatoare: să arate numai că omul este de asemeni valoare și că problemele pe care și le pune sunt întotdeauna morale. Mai ales să arate în el inventatorul. Într-un sens, fiecare situație este o capcană, peste toți pereții: m-am exprimat greșit, nu există ieșiri pe care să le poți alege. O ieșire, acest lucru se inventează pe sine însuși. Omul trebuie să se inventeze în fiecare zi.

IMAGINARUL. Vom numi “situații” diferitele moduri imediate de a sesiza realul ca lume. Vom putea spune atunci că condiția esențială pentru ca o conștiință să imagineze este ca ea să fie “în situație în lume” sau, mai pe scurt , ca ea “să-fie-în lume”. [...] Prin producția de ireal, conștiința poate să apară momentan eliberată de a asa  “ființă-în-lume”, tocmai dimpotrivă, această “ființă-în-lume este condiția necesară imaginației.”

TEATRU. Întotdeauna se crede că acțiune dramatică înseamnă agitație, dezordine; nu, aceasta nu este acțiune, ci mult zgomot, tumult, acțiunea propriu-zisă este aceea a personajului; nu există alte imagini în teatru decât imaginea actului și dacă vreți să știți ce este teatrul trebuie să ne întrebăm ce este un act, deoarece teatrul reprezintă actul și nu poate reprezenta nimic altceva.

 Sursa poza: wikimedia