“Odiseea” regizorului fără imaginație

Motivele pentru care nu i-aș da Premiul “Oscar” lui Christopher Nolan, despre cum l-a trădat pe Homer, însușindu-și ideile și opera, punându-și numele pe afiș lângă titlul operei autorului grec, distorsionând sensul operei clasice.

Filmul „Odissea” regizat de Christopher Nolan, care a avut premiera în vară, a intrat simultan în mai multe cinematografele  din America, Europa, la noi și prin alte părți ale lumii. Era așteptat ca marele eveniment al anului, însă a dezamăgit crunt. După premieră, filmul a stârnit dezbateri aprige în rețelele sociale, fragmentând Internetul.

Este toamnă, încă mai sunt dezbateri aprinse, pro și contra, în rețele sociale, iar fanii lui fac prognoze despre cum merită acest film Premiul “Oscar” în anul 2027, la mai multe categorii, dar și pentru “adaptarea” mediocră pe care a făcut-o după “Odiseea” de Homer.  

Filmul lui Christopher Nolan nu este o ecranizare după “Odissea”, epopeea scrisă de Homer, ci un ghiveci pe post de film. Nu mă așteptam să văd o ecranizare fidelă a operei autorului grec, însă nu e nici o viziune cu valoare estetică, e mai degrabă, ceea ce numesc francezii într-o superbă expresie, la modă și în epoca noastră: “C est un tartuffe!” și tartufism, ca stil. (pentru necunoscători: impostură).

Nu e nici “adaptarea”  operei, așa cum spun americanii, pentru că ar fi trebuit să văd opera lui Homer adusă în limbaj cinematografic pe ecran, dar nici o viziune despre o “odisee” personală după un mit din opera anticului grec, pentru că Nolan e contemporan cu noi, iar autorul grec a trăit în antichitate. E mare distanța între poetul grec și “regizorul” american, ca talent,  iar discrepanța între operă și ce ar fi vrut să arate în film se vede și se simte în film este și mai mare. Nolan nu știe ce vrea și cum să arate din operă.

Nu e un film original, pentru că originalitatea în artă consistă în viziunea asupra lumii, care străbate viziunea estetică a autorului, instituită printru-un limbaj în care se exprimă un stil individual de școală sau curent anume dintr-o epocă, ceea ce ar presupune un rezultat expresiv, adică o altă privire a lumii dintr-un alt unghi, cu sens și semnificație, prin care să vedem și epoca noastră. Și nu e.

Nu e un film valoros estetic, pentru că a ajuns în top exploziv privind încasările la bilete vândute. O strategie de marketing valoroasă presupune să atingi un public țintă și să îl formezi cu ceva valoros din arta filmului, nu să-i alimentezi incultura cu propunerile mediocre, doar că ies bani mulți.

E foarte bine că se fac bani mulți din filme, însă nu prin a manipula egoist publicul format, cu emanații pe post de artă, doar că se pot face bani mulți.

Filmul nu are nici stil, nici valoare, “regizorul” nu e original în ceea ce face, iar ritmul trenează până la sfânta toropeală ce duce spre plictiseală, căci durează trei ore și jumătate, era să adorm de două ori.

Am vizionat filmul de două ori, apoi m-am apucat de scris din respect pentru plătitorul de bilet. Mi-a atras atenția scenariul cu replici din alte opere ale autorilor din antichitatea greacă care au trăit la trei secole distanță de Homer, dar mai ales costumele actorilor.

Știu, filmul e făcut pentru a plăcea, numai că în acest caz, nu e o poveste imaginată în epoca de piatră, ci este vorba despre o operă clasică, cu mare valoare literară, o epopee din literatura greacă scrisă de un autor celebru, după care Christophor Nolar s-a apucat să facă un film. A ieșit ceva mediocru. E ceva de neprivit.

Sunt multe motive pentru care nu i-aș da Premiul “Oscar”, la nicio categorie, nici măcar nu l-aș nominaliza măcar, o să enumăr câteva. Pentru prostie și mediocritate nu s-a inventat un premiu.

Așa cum a gândit antichitatea greacă și personajele, se simte că Nolan nu prea cunoaște nici epoca. Am îndoieli cronice, nu cred că a citit opera lui Homer în acel ceva pe post de film, ridicat la rang de artă a filmului.

Arta filmului a devenit o afacere profitabilă în America, pe dolari mulți în contract și o trecere cu minute puține pe ecran, a celor care n-au nimic comun cu actoria de film, sau regia de film. Totul arată ca o gașcă de băieți harnici tare dornici să apară și ei câteva minute într-un cadru, să fie și ei în film. Banale figurații.

Originalitatea nu se confundă cu valoarea! Cinematograful este a șaptea artă, dar nu și pentru Christofer Nolan.

Școala de regie americană l-a respins, cândva, iar el s-a apucat să facă bani din film, că se câștigă minunat în America. A reușit, a avut succes, a făcut o avere din filmele lui, cu alte povești.

Cu ultimul film făcut după „Odiseea”, de Homer ne arată că pandemia cu IQ scăzut a început cu fanii lui Nolan, care dezbat înflăcărați în rețelele sociale tot felul de idei aberante, amestecuri de opere care să devină următorul film pe care doresc ei să-l vadă, pornind de la “miturile grecești” și „Infernul” lui Dante Aligheri, cu Odiseu personaj principal, neapărat să fie în rol și inexpresivul actor Matt Damon.

Vă dați seama, că atât de mare este și golul fanilor lui privind cultura generală? La fel ca distanța de timp, când au fost publicate cele două opere: una din antichitatea greacă, scrisă înainte de era noastră, iar cealaltă, e poezie publicată în era noastră, după Hristos, în Italia. Dante Aligheri a trăit în Italia între 1265-1321.

Nolan trece pe afiș titlul „Odiseea”, alături de numele lui. Vizionând filmul mi-am adus aminte de ceea ce spunea  T.S.Eliot: „Prima condiție ca să cunoști o țară străină este să o miroși.” (A Choice of Kipling’s Verse, 1963)

Să o miroși, înseamnă să o simți, să vezi adevărata ei cultură, să rezonezi cu ea, să citești bine opera autorului despre care vrei să faci un film, apoi să scrii scenariul. Prin miros îi simți trecutul, prezentul, viitorul ei, în cazul nostru, al Greciei, cu toată antichitatea și operele ei.

Un alt autor, din epoca iluministă, Jean Jaques  Rousseau  elogiază mirosul ca simț al imaginației. Pentru că dezvoltarea acestui simț amplifică intuiția, dar mai ales imaginația.

Intuiția și imaginația - exact ceea ce-i lipsește și lui Christofer Nolan în realizarea filmului după opera clasică din literatura greacă.

Pare că Nolan n-are miros, și nici viziune, căci nu rezonează cu alte epoci, culturi și trimiteri culturale, scrie un scenariu distordionând sensul operei lui Homer, unde apar  idei și din “liada” lui Homer, apoi  din toată antichitatea greacă. Ideile nu sunt duse până la capăt, pentru că nu știe ce a vrut să facă.

Homer a fost poet, a trăit în Grecia antică, cu mult înainte de Hristos, secolul VIII, a scris “Iliada” și „Odiseea”, în versuri. Epopeea “Iliada” ne prezintă războiul troian, unde Ulise, personajul principal a fost obligat să participe.

Călătoria lui Ulise așa cum o dezvoltă Homer în opera sa, e una inițiatică. „Odiseea” este despre întoarcerea acasă a  lui Ulise, în Insula Itaka.

 Călătoria întoarcerii acasă a lui Ulise durează zece ani, iar drumul e plin de primejdii și peripeții. Acțiunea se desfășoară pe două planuri mari: drumul lui Ulise spre casă și atmosfera din palatul unde locuiește Penelopa, soția lui Ulise și Telemah, fiul său. Ulise e curajos și puternic, deștept și învingător.

Nolan scrie un scenariu imperfect, cu secvențe și dialoguri care nu se justifică, distorsionând sensul operei anticului grec. Aduce un personaj în plus, e inutil: Clitemnestra, cu rol doar în “Iliada”, nu și în “Odiseea” lui Homer. Filmul intră în contradicție cu toată epoca Eladei.

Filmul lui Nolan începe sec, ca într-o reclama a zilelor noastre. Niște adunați la o masă, unul cu toiag bate ritmic la fiecare cuvânt: “un chip, o flotă, un război, un șiretlic”,  pentru a dărâma Troia din temelii, apoi apare calul troian imens, tras din ocean, de figurația imensă.

Războiul troian durase zece ani calul troian era cenușă, războiul se încheiase, iar subiectul făcea parte din “Iliada” scrisă de Homer.

Pe afiș scrie “Odissea”, iar filmul lui Nolan ne arată despre  gândurile nelămurite ale unui drogat în personajul principal, Ulise rătăcit pe o plajă pustie, unde primește flori de lotus, ca să îi blocheze memoria, să devină și mai confuz. Nu știe nici dacă ar vrea să meargă acasă.

Ca să vă lămuriți, arăt că nici titlul filmului nu se justifică. Termenul  provine din limba franceză (odyssée), care la rândul său vine din greaca veche (odysseia), de la numele eroului Odiseu (Ulise), regele Itacăi și protagonistul celebrei epopei homerice.( Sursa: DEX)

Ce m-a uimit pe mine și mai mult, de la primele cadre, este faptul că, în film vedem actori  și figuranți în pantaloni. Un articol vestimentar care nu a existat în Grecia antică.  O dovadă de incultură adevărată a lui Nolan. Pantalonii apar în vestimentație în China antică peste trei secole, înainte de Hristos, după moartea lui Homer.

Îl vedem pe Tom Holland în rolul lui “Telemah”  chiar la început în film într-un prim plan în toată splendoarea cu pantaloni, niște cizme din zilele noastre și cămașă, pe lângă faptul că e zero ca actor, e banal,  alergă și el pe acolo. E rătăcit.

Costumul e semn de putere și clasă socială din antichitatea înainte de Hristos., până în secolul al XIX-lea era noastră.

În film vedem costumele actorilor cu îmbrăcăminte din toate epocile, în afară de antichitatea greacă. Coifurile provin de peste tot, din Egiptul antic, inclusiv din zona geto-dacică.  Armurile, la fel. Prea multe săgeți.

Kitonul era un veșmânt lejer și lung, format dintr-un material mare și lung ce înfășura trupul grecului antic.  Mai lung sau scurt, purtat pe piele, căci nu exista lenjerie intimă nici pantaloni, sau ciorapi. Nu exista o îmbrăcăminte de cap specifică. Ithaka este insula în Marea Mediterană, iar clima e cea care influențează purtarea costumului.

Actorie zero. Contractele actorilor americani semnate, în funcție de minutele de apariție în film, minute care le umflă conturile în milioane de dolari, sunt niște acte care țin de alt domeniu. Și mai este un aspect. Când sceanariul de film are fisuri grave, ce să joace actorul?

Niște oameni pe platoul de filmare, îmbracă niște costume, execută niște comenzi. Sunt niște treceri pe ecran, în câteva minute. Niște  figuranți. Și atât. O situație care nu are treabă cu actoria.

 Actorul prinește un rol, studiază niște situații, gândește relațiile între personaje și cum va construi rolul în funcție și de viziunea regizorului. Apoi devine personaj. O trecere pe ecran în câteva minute, costumat, înseamnă firgurație.

Personajul principal Ulise sau Odiseu, este total opus în opera lui Homer, față de cel din filmul lui Nolan, precum și celelelate personaje.

Matt Damon în rolul Ulise e un biet executant într-o figurație excelentă pe bani mulți. Un abulic drogat pe o plajă pustie, cu amintiri rătăcite, nesigure, povestindu-i ce își amintește lui Calypso, alt rol anemic, interpretat de Charlize Theron,  în timp ce se derulează cadre trunchiate, destul de reduse, acestea stârnesc confuzie publicului cinefil. Sunt cadre, ca în vis, despre întâlnirea cu Circe, trecerea prin Hades, apoi pe lângă Scylla și Caribda.

Filmul se derulează în contradicție cu opera lui Homer, ca și cum Ulise n-ar vrea să ajungă niciodată acasă în Itaka, secvențele curg în amintiri. Susținut de fani, pentru mediocritate Matt Damon este nominalizat și el la un premiu “Oscar”.

Nimfa îl droghează cu flori de lotus, ca să uite, deși în “Odiseea” lui Homer îi dă ambrozie. E mare diferență mare între aceste plante. care provoacă astm, rinită, șoc anafilactic, febră puternică.

Lotusul cu efect asupra sistemului nervos, calmează anxietatea, reduce stresul și insomnia. În film, lotusul e “drogul” care-l face pe Ulise să uite trecutul, familia, că așa vrea Nolan. Planta nu are proprietăți hipnotice.

Ambrozia, sau cu care se hăneau zeii, căci le aducea tinerețe și nemurire,  cu semnificații mitologice și ritualice, în antichitate era folosită prepararea unguentelor în cosmetică, a parfumurilor și la uns cadavrele, pentru a preveni descompunerea lor. Astăzi e doar o plantă otrăvitoare ce crește pe marginea drumurilor și în recoltele de pe câmp, o bururiană cu iz de moarte.

Un alt motiv pentru care nu i-aș da premiul Oscar este că Nolan nu înțelege relația oamenilor cu zeii în antichitatea greacă, dar nici nu are o viziune originală în a-i înlocui. Legea lui Zeus nu există în antichitate și nu poate substitui toți zeii Olimpului și rolul lor.

Zeița Athena e protectoare, frumoasă, o ființă supranaturală, nu o vede orice muritor, ea îl ajută pe Ulise, dar și pe Telemach. E fiica lui Zeus. Ei nu i se refuză nimic tatăl ei Zeus, în “Odiseea” lui Homer.

Zendaya în rolul Athenei e vulgară, urâtă, depresivă, arată a țărancă de pe marginea drumului, care apare când nu te aștepți, îi dă sfaturi ca o femeie obișnuită, îl ceartă pe Ulise, ca o țață din mahala.  

Nolan o distribuie pe actrița de culoare Lupita Nyong'o, în rol dublu, Helene /Clitemnestra, gemene, motivând, că a ales așa, tocmai din stategie de marketing, ca să vândă filmul.

Nu e marketing, e prostie pură, la care adaugă și tupeul de a spune prin interviuri, că de unde știm noi dacă era de culoare, sau nu era așa Elena. Pentru că Elena e zeiță, nu era terestră, era o nemuritoare. O ființă care lua chip de om când ajungea printre oameni.

Nolan o învie inutil în filmul său și pe Clitemnestra, forțând o comparație cu o idee preluată de la Sofocle, autor care s-a născut peste trei secole de la decesul lui Homer. Clitemnestra și-a așteptat bărbatul de la războiul troian tocmai ca să se răzbune, aflăm din “Iliada”. După încheierea războiului troian, ea își ucide bărbatul pentru că dăduse jertfă lui Zeus, unicul lor copil, o fetiță. Era deja moartă în prima epopee, atunci când Homer scrie „Odiseea”.

Elena era o zeiță, nevasta lui Menelau, de o frumusețe tulburătoare, care avea tată pe Zeus, o ființă supranaturală, iar mamă o pământeană. Copilul lor nu putea fi o ființă cu înclinții africane cu piele închisă la culoare, căci era un abur de lumină, o ființă care trăia între două lumi. Din cauza ei și un “măr al discrodiei”, expresie care vine tot din opera lui Homer și antichitatea greacă, începe războiul troian, care durează 20 de ani. Lucru pe care îl aflăm tot din “Iliada”.  

În film Lupita apare cinci minute, nu e rol e figurație,  agresivă, mult prea pământeană, e fără sens. La fel, de agresiv e și  Jon Bernthal în rolul „Menelau”, bărbatul Elenei.

Gogoșa colorată pe post de strategie de marketing o mănâncă stupid doar fanii lui Nolan, nu și cercetătorii, criticii, antropologii și cei care au cât de cât cultura generală și au citit opera anticului grec la școală sau la facultatea de teatru.

Din cauză că Nolan nu înțelege lumea antică populată de ființe între două lumi, care apar când vor ele, fac minuni în situații critice, inventează lumeasca “Lege a lui Zeus”. O stupiditate. O ființă nelumească cum era Zeus nu avea cum să dea legi în lumea muritorilor.

Homer îl descria pe Zeus  în altarul său, cu capul înconjurat de un nor aromatic. Și Hera își purifica tot corpul cu ambrozie ca să fie seducătoare, se parfumează cu acest ulei nemuritor, suav, și atât de plăcut ei. Când efluviile acestui ulei plutesc prin sălașul lui Zeus, aerul și pământul ți cerul sunt impregnate  cu parfumul ei. O aflăm și din “Iliada” de Homer.

Capriciile zeilor sunt bizare și extravagante în toate culturile, însă Nolan nu are deschiderea necesară și culturală, ca să le înțeleagă, sau să facă ceva cu ele în film, ci le reduce totul la “Legea lui Zeus”, o născocire aberantă a lui Nolan.

Zeus primește ofrande arome și se manifestă prin fulgere și tunete. Concepția olfactivă înseamnă impregnare. Nu are cum să dea legi. Legea este ceva lumesc, teribil de limitat în constrângeri.

Anne Hathaway, rolul „Penelopa” e la fel de rigidă, parcă ar fi mâncat o coadă de mătură. Deși e regină, actrița nu are nimic din prestanța unei regine antice. Altă gafă monumentală, cu replică pusa în gura Penelopei, în cearta ei cu Telemah: „epoca bronzului s-a terminat acum”. Nici vorbă! Se încheiase cu niște secole înainte de epoca când a trăit Homer. Ea își întâmpină bărbatul care vine acasă după 20 de ani lipsă, ca o femeie ce-l așteaptă de la ultima aventură, întrebându-l banal unde fusese cu o seară înainte. Pentru prestația de nimic unii o nominalizează la Premiile Oscar din anul 2027.

Până în secolul al XIX-lea din era noastră, femeia nu a avut drepturi, nu era egală în drepturi cu bărbatul, nu-și lua bărbatul la întrebări, stătea acasă la colțul de lângă sobă, nu avea curajul să întrebe unde a fost bărbatul cu o seară înainte. Toată “Istoria vieții” private dovedește acest lucru.

Singura care se vede că este actriță, cu școală de actorie și renume, în Anglia, în tot filmul, dar nu este lăsată să își ducă la capăt rolul, este Samantha Morton în rolul “Circe”, rol destul de scurt în filmul lui Nolan, căci lui i-a plăcut ideea transformării bărbaților în porci, a luat doar esența episodului în film, prezentându-l ca o amintire.

Circe e fiica lui Helios, cum ar veni Soarele, însă Nolan a rămas doar cu prescurtarea “Regele Soare” sau „Zeul Soare”, impunând o confuzie. Nu a existat niciun Rege Soare în antichitate, doar în era noastră, a trăit în Franța la Versaille.

Pe tot parcursul călătoriei, Ulise e curajos, inteligent, ingenios, scapă de fiecare dată, din toate primejdiile, chiar dacă rămâne fără corabie, partenerii de drum.  Se întoarce acasă învingător.

Călătoria lui are sens, semnificație, e o călătorie inițiatică, iar Homer e genial. 

Fiecare dintre noi mai poartă tot Olimpul din Grecia antică în interiorul ființei și astăzi prin miturile de atunci, o dimensiune subtilă ce dăinuie mintea artistului de azi, mai ales în creația sa, pe care Nolan cel fără de miros nu a reușit să o vadă, să o simtă, să o aducă în filmul său. Să-și bucure fanii din nou și să le ridice nivelul de cultură generală.

Zeus este astăzi dorința de putere și control, modul de a domina tot. O frică eternă a prezentului mereu perpetuată. Prometeu rămâne și azi focul cunoașterii, căci fără acces la cunoaștere omul nu poate evolua. Cunoașterea ne-a dus spre Inteligența Artificială. Hermes are rol în comunicare și călătorii, Atena e strategia, claritatea mentală, Afrodita e iubirea și frumusețea,  Helios rămâne puterea interioară, un soare care luminează drumul spiritualității. Ares este curajul, inițiativa de a deschide drumuri noi altora. Sunt nume cu arhetipuri pe care le găsim și în astrologie, ramură care astăzi e deja meserie în Codul Meseriilor în România.

Călătoria lui Ulise, în opera lui Homer este inițiatică și pentru că trezește toate simțurile în urma situațiilor prin care trece: clarziviune, claraudiție, kinestezie.

Pentru atmosfera vie, farmecul epocii, actualitatea operei, miturile și ce au însemnat zeii, vă recomand să citiți întreaga epopee scrisă de Homer, lecturând întâi “Iliada”, apoi „Odiseea”. Există volume în diferite ediții și la biblioteca publică. Nu vă recomand cărțile povestite după opera lui Homer. Exstă câteva volume publicate, scrise din perspectiva unui personaj din “Odiseea”, publicate la editurile din străinătate. E posibil să denatureze sensul. 

Pe parcursul cadrelor lungi și plictisitoare, clarobscur și vulg american,  gafe sunt destule, în filmul de trei ore, iar ritmul plictisului arată și esența stilului!

În antichitate parfumul simboliza puterea, prestigiul, bogăția,  acoperea deosebirile olfactive dintre cetățenii liberi și sclavi. Arăta clasa socială. Orice întâlnire într-o casă din Grecia antică însemna a oferi invitatului o baie, cu arome, ca semn de ospitalitate. Se numea banchet. O aflăm din “Odiseea” lui Homer. Drumul spre sănătate consta în a face băi aromatice cu sau fără aburi, și masaj parfumat în fiecare zi. O spune părintele medicinei, Hipocrat.  Înainte de  a se așeza la masă, sclavii gazdei îi spălau pe invitați, îi ungeau cu esențe de trandafir, tuberoze, migdale, sau șofran, după care aprindeau tămâie ca ofrandă musafirilor nevăzuți, adică zeii. Vă imaginați ce mirosuri hipnotice erau acolo?

Vehii greci se îmbăiau și din rațiuni estetice. Toată antichitatea Greciei e plină de arome, alifii din plante, esențe frumos mirositare, uleiuri aromatice, tămâie importată de la egipteni, băi publice, piscine colective.

În filmul lui Nolan, nu se vede frumusețea banchetului și nici a antichității grecești, dar nici trimiterile culturale asemănătoare cu cele de azi. Nu e nici poveste în care să ne regăsim.

Nolan mai declară ceva și mai grotesc prin interviurile sale. Câinele său care l-a inspirat când a scris scenariul și a făcut filmul, să devină titlu de film. O zi din viața unui câine banal, cu personaje și acțiunea din “Odiseea” de Homer.Acesta e nivelul lui de cultură generală. Nu știe nici să își promoveze nici opera.  

Fanii săi  îl nominalizează zilnic la Premiile “Oscar” la mai multe categorii de premii, de-a lungul și de-a latul Internetului. Nu e moral. E lipsă de respect față de spectator, plătitorul de bilet, față de cultura autorului operei respective. Și față de el.

Banii n-au miros.

Nolan a vrut să facă mai mulți bani din filmele sale. Și a făcut. Apoi și-a propus ca încasările să devină explozive cu acest film. Pentru el “banii n-au miros”, adică poate face bani din orice, expresie care vine tot din antichitate, din Roma antică, din timpul împăratului Claudiu, an 41 I.Hr.

La un banchet parfumat, bogat în gastronomie locală și savoarea vinurilor aroma uleiurilor, a parfumurilor de după băile fierbinți,  printre conversații despre sport, politică, sex, afaceri, se stabilesc rolul latrinelor publice. Cu prețul de a face bani din orice, Vespasian mărește impozitul pe urină. Urina se folosea la spălarea togilor, la tăbăcărie, căci avea amoniac, acționa ca degresant și înălbitor. Fiul împăratului îi reproșează tatălui că taxa e prea mare, va supăra lumea. Împăratul ia o monedă și zice: “Banii n-au miros”.

Pentru a rescrie mirosurile Greciei Antice într-un scenariu de film cere o imaginație olfactivă aparte. Lui Nolan îi lipsește.

Nu despre mirosurile și parfumurile neaduse în film este vorba, ci despre acuitatea simțurilor lui Nolan pentru opera lui Homer, lipsa de talent și imaginație, făcând greșeala capitală și de neiertat, să-și treacă numele pe afiș lângă opera lui Homer.

Nolan l-a trădat pe Homer luându-i unele idei, mai spune că tot filmul e o “poveste contemporană”. Nici vorbă de așa ceva.

Toate inepțiile lui civilizate din film au prins doar la publicul fără prea multe lecturi și cultură generală, fascinat de lumină, muzică, trucaje, săli de cinema IMAX, adică efecte ce induc stări false, ieșind fermecați din sala de cinematograf, fără să știe ce au văzut.

“Odiseea” de Christopher Nolan e un film care s-a hrănit din indignările stârnite, din marketingul agresiv și interviurile lui Nolan care îngrozesc mai mult decât bucură, pe cei care au o cultură generală, au citit operele poetului și antichitatea greacă.

Odată cu premiera de marcă, mult așteptată, s-a declanșat pandemia celor cu  IQ scăzut, apoi Internetul s-a rupt în două tabere: indignații și fermecații.

Fac parte din tabăra nemulțumiților, a indignaților și am de ce. Aș fi vrut să văd un altfel de film cu titlul “Odiseea”.

Fenomenul a dus la o explozivă vânzare de bilete, nu pentru că ar fi avut atât de mare succes filmul, ci pentru că spectatorii care nu au văzut filmul, au fost incitați de cele două tabere ce au tot combătut idei și au adus argumente, ceilalți curioși au cumpărat bilet, au vizionat filmul.

Importanța de a mirosi bine înseamnă pentru Nolan să facă și mai mulți bani, iar filmul a trecut de un miliard de dolari la încasări la bilete vândute, a ajuns la două miliarde.

Cinematograful e a șaptea artă, iar Nolan uită cu desăvârșire acest lucru. Arta înseamnă valoare estetică. O acoperire de sens și semnificație, o justificare artistică, o viziune proprie, originalitate și valoare a actului regizoral.

Nolan este exemplul potrivit despre cum trebuie să te oprești la timp, ca artist. Să lași lumii despre tine și opera ta ceva, ca publicul format să rămână cu o imagine frumoasă despre tine, apoi să fii pregătit să te retragi.

Să știi când să te retragi. Să nu dai în depresie că te-ai retras, nu mai ești pe covorul roșu țărănesc, în fața presei, zâmbind ipocrit de periculos. Să te împaci cu tine, că odihna retragerii își are rostul ei, după o viață în artă și viața ta ca artă, să rămână exemplu bun pe această planetă, meditând la arta vieții. Numai că Nolan în trufia lui seducătoare și implusul agresiv de a face și bani, mai mulți decât făcuse cu filmul de dinainte, Openheimer, a dat chix.

https://portal.revistatimpul.ro/blog-andreimonica/martha-bibescu-celebritatea-e-un-balsam-al-ranilor-ascunse/

Cu acest film Nolan și-a arătat golul interior, cum își reciclează frustrările, iar frământarea veșnică pe care o transpiră, a întoarcerii lui acasă, nu are soluție. Unde e casa lui? Nu cred că știe. Prea  multe filme, unde nu arată cum e casa lui, unde este cas loc, fel, poziție, unde s-ar duce. Nici drumul spre ea nu-l arată. Că nu-l știe. Ce să ne arate nouă?

Pentru Nolan banii n-au miros, iar fanii lui ies la cimenatograf ca să fie văzuți. În cazul lor e valabilă replica unui personaj din opera lui Caragiale, din vremea când mergeau cu toții la „Union”, celebra grădină de vară bucureșteană, să vadă “comedile” lui Ionescu. Se întâmpla înainte de anul 1900.

Când Zița îi zice Vetei: Ce, pentru comediile alea mergem noi? Mergem să mai vedem și noi lumea. Ce, adică toți câți merg acolo înțeleg ceva, gândești? Merg numai așa de un capriț, de un pamplezir; de ce să nu mergem și noi! I(.L. Caragiale, “O noapte furtunoasă”, actul I, scena VII)

Replica e valabilă și pentru fanii lui Nolan de azi, dar și pentru cei de pe planetă cu IQ scăzut, care ies la cinematograf ca să fie văzuți.

Închei, cu tristețe. Îmi vine în minte titlul de carte scrisă de Theodor Paleologu: “Ce ne facem cu atâția proști?”