Natalie ESTER: Destinul a fost extrem de generos cu mine

Natalie Ester este actriță la Teatrul Evreiesc de Stat din București de când o știu. Prima dată am văzut-o după ce a câștigat premiu la Gala “Hop” de la Mangalia, în 2003. Mi-a atras atenția. Atunci i-am luat un interviu pentru Radio România Cultural.

Am urmărit-o discret în timp. E la fel de frumoasă în viața reală și în scenă, este extrem de talentată. Pe lângă faptul că joacă teatru, scrie piese de teatru, apoi și le regizează singură. E o deschizătoare de drumuri pentru alții, o personalitate vibrantă, o actriță pe care o uiți greu după ce ai văzut-o în scenă și te întorci să o mai vezi jucând.

A absolvit Universitatea Hyperion, Facultatea de Arte, secția Actorie, clasa profesorilor Emil Hossu și Catrinel Dumitrescu, promoţia 2000, cu licență la Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică ”I.L. Caragiale”.

Pe lângă teatrul unde este angajată, a mai avut spectacole de teatru la: Godot Cafe Teatru ( “Zeul măcelului” de Yasmina Reza), Teatrul I.C. Nottara (“Scandal la operă!”de Ken Ludwig; “E loc sub soare pentru toți”- text propriu), Teatrul de pe Lipscani (“Curriculum Vitae”- text propriu) și Teatrul Roșu ( „De ce tocmai tu?” – text propriu, spectacol  pe care îl joacă de niște ani buni).

I-am citit cu nesaț rândurile despre profesoara ei Adela Mărculescu, în cartea despre viața artistei. Mi-am dat seama că scrie cu inima și nu-I lipsește talentul. Îi place să aștearnă povești pe hârtie, o face foarte bine. Este o artistă desăvârșită în adevăratul sens al cuvântului.

Natalie Ester este actrița care trăiește în teatru, trăind teatrul. Iată un interviu reușit despre timp, pandemie, despre cum a fost pentru o actriță viața în Zoom, proiectele de la Teatrul Evreiesc și multe altele. Pentru că este mereu plină de surprize bune.

Monica ANDREI: Cum este timpul tău acum?

Natalie ESTER: Timpul meu a fost întotdeauna un timp ”prezent”.  Și tocmai pentru că trăiesc în clipă, vreau să vă mulțumesc, acum, pentru că v-ați oprit, aici, în dreptul meu. Sper ca timpul pe care îl vor petrece cititorii, în fața acestor rânduri, să le folosească la ceva. Am zâmbi cu siguranță mai des dacă i-am dărui fiecărui moment, emoția cuvenită. În cuvinte simple, portretul clipei mele conține un surâs, blues – Gov’t Mule ”Make It Rain”, lapte bătut și gânduri. Multe gânduri.

În vremurile pe care le trăim, e un adevărat privilegiu să te întâlnești cu astfel de intervale. Sunt un om norocos dacă așa arată o după-amiază ploioasă de primăvară, în micul meu univers.  Pisica toarce, omul iubit citește dintr-o carte și eu răspund la întrebările dumneavoastră. Asta, în timp ce în țara vecină, viețile oamenilor sunt confiscate și războiul face ravagii. Inimaginabilul se întâmplă, din nou. De data asta, foarte aproape de noi.

Mă doare faptul că specia asta a noastră comite atâtea greșeli, deși e înzestrată cu un imens potențial de a crea frumosul și de a răspândi iubirea. Trebuie doar să fim educați în acest sens. Cred în evoluție, dar regret că ne mișcăm atât de încet. Ne-a întrecut tehnologia. Procesul dezvoltării inteligenței emoționale se pare că e mai dificil decât cel al inteligenței artificiale. Am decis să-mi trăiesc viața aprofundând acest capitol, al abilităților sufletului.

M.A.: Te-a afectat timpul pandemiei?

N.E.: Timpul pandemiei tinde să devină un timp trecut. Am învățat neașteptat de multe de la un virus.  E drept că nu mi-am închipuit că în secolului XXI o să mă izbesc de conspirațiile uneltite în 1796 și că o să le văd înfulecate pe nerăsuflate, făcând semenilor mei mai mult rău decât agentul patogen.

Oamenii cad mereu în capcane inutile, în povești fabricate de alții, adevărurile obiective, singurele care pot fi demonstrate, nu prea interesează pe nimeni. Ne lăsăm manipulați cu o ușurință îngrijorătoare. Umanitatea a trecut, pe de o parte, printr-un test al încrederii în știință și, pe de altă parte, i-a fost pusă la încercare capacitatea de a se adapta la schimbare. Înțeleg că nu e ușor să ținem pasul cu mutările pe care trebuie să le facem din spațiul fizic în cel virtual și cu noile realități, dar ne-am putea antrena în acest sens, fiind mai selectivi cu sursele de informare.

În ceea ce mă privește, nici în pandemie nu m-am abătut de la crezul meu și am trăit intens fiecare secundă. Nu sunt medic, nu sunt politician, nu sunt om de știință, știu precis ce roluri mi se potrivesc și ce roluri nu mi se potrivesc, așa că am avut grijă să nu-i încurc pe cei numiți și să fac ce știu eu mai bine, empatizând cu oamenii aflați în suferință. N-au fost deloc puțini. Mai mult decât atât, am simțit pe propria mea piele cât de neputincioși devenim în fața bolii. Și, până la urmă, sănătoși sau nu, viețile tuturor au fost întrerupte.

Cum foarte mulți dintre noi am fost obligați să ne mutăm în mediul virtual, mi-am luat bagajele cu care sunt înzestrată și m-am mutat și eu, în mediul virtual. Deși sunt atehnică și extrem de umilă în fața oricărui gadget, la început, am creat povești pentru copii pe Youtube, petrecând nopțile scriind în bucătărie și înregistrând-mi vocea pe telefonul mobil, între sirenele infernale ale salvărilor. Apoi, am învățat să editez filmulețe, jucându-mă cu imagini găsite pe net și încercând să le integrez în poveștile mele. Telefonul mi-a devenit și partener, și loc de joacă. M-am filmat singură în sufragerie, spre deliciul pisicii Bubux care a asistat la reinventarea mea.

Dacă la început nu mi-a fost ușor să concep că teatrul poate încăpea într-un apartament minuscul din zona Foișorului de Foc, pe măsură ce timpul trecea, m-am obișnuit cu acest nou stil de viață și m-am adaptat, încercând să mă mențin creativă și să muncesc. Cine și-ar fi închipuit că se poate trăi făcând ”repetiție pe Zoom”, ”spectacol pe Zoom”, școală pe Zoom”, ”workshop pe Zoom”, ”Revelion pe Zoom”? Iată că s-a putut.

Zâmbesc într-un fel aparte amintindu-mi de proiectul lui Dan Teodorescu, ”Joac-o pe-asta”. A avut o idee formidabilă, a strâns o mână de actori și ne-a lăsat să jucăm tăcerea în fața obiectivului de filmat, în timp ce muzica lui ne pătrundea în suflet. Au ieșit niște videoclipuri grozave, realizate și ele prin bucătării și sufragerii, cu zero buget.

Controversat sau nu, ”teatrul online” ne-a ținut în viață. Și pe noi, actorii, dar și pe spectatorii care ne-au acceptat în noua formulă. Spectacolul meu de suflet, ”De ce tocmai tu?”, unde îl am partener pe bunul meu prieten și coleg, Andrei Radu, a făcut înconjurul lumii, plutind pe un link. Ba chiar am participat și într-un festival online. N-a fost ușor pentru un proiect independent, dar a meritat efortul.

Nici ca actor angajat la stat nu a fost ușor, dar când motorul nostru e Maia Morgenstern, mobilizarea generală e de la sine înțeleasă. Teatrul Evreiesc a făcut tot ce i-a stat în putere să supraviețuiască vremurilor cu demnitate și hărnicie. Am jucat ”la grădini” atunci când s-a putut, și, mai mult decât atât, am scos două premiere, în plină pandemie. Online și ele.

Dar, retrăind acum acele momente, îmi amintesc cât de mult m-au impresionat tinerii absolvenți de teatru ai anului 2020. Într-un fel a fost pentru noi, cei angajați și cu vechime în meseria asta, într-un fel a fost pentru actorii independenți și, aproape de nedescris, a fost pentru cei foarte tineri, obligați să-și dea examenele de licență pe Zoom și să zboare din facultate direct în… „lockdown”.

Eu, prin natura meseriei de pedagog pe care o împletesc cu cea de actor, de mai bine de 25 de ani, mă simt foarte legată sufletește de generațiile care vin din urmă. Le admir entuziasmul, curățenia sufletească, puterea de muncă și dorința de a pătrunde în această lume cu multe uși ferecate. Aș vrea să știe că și în breasla noastră, a actorilor, există solidaritate. N-o fi ea caracteristică principală a breslei, dar cine spune că lipsește cu desăvârșire se înșală amarnic.

Pe scurt, pentru cei cinci laureați ai Galei Hop 2020 (Bianca Temneanu, Iulian Traistaru, Dragoș Ioniță, Ana Baciu și Geo Vișan) am pus la cale, pentru mediul online, un proiect de poezie în mișcare, realizat cu sprijinul Reprezentanței Comisiei Europene. A fost o experiență tare frumoasă și am lăsat ceva sensibil în urma noastră, făcând echipă bună împreună. Tinerii ăștia minunați sunt o adevărată inspirație. Mai mult decât atât, mi-au provocat creativitatea. Datorită lor, am mai scris o piesă, în pandemie.

 „#Efectul Ochelarilor Roz„. O comedie romantică, în două personaje. Ne-am pus pe treabă, am ridicat textul la verticală și l-am făcut spectacol. În distribuție: Geo Vișan, Dragoș Ioniță și Andrei Duțu. Trei actori, trei variante de spectacol, dintre care una s-a ivit pe neașteptate, când celebrul virus a ținut să ne întrerupă repetițiile și ne-a lăsat fără protagonistă. Când Geo a trebuit să se izoleze, băieții au insistat să repete și să dea replicile fetei, prin rotație. M-a uimit seriozitatea și originalitatea cu care Andrei Duțu și-a asumat rolul femeii și, deși avem de-a face cu un heterosexual autentic, m-a convins că această poveste trebuie spusă și de doi bărbați.
În această formulă, publicului i se induce discret o lecție foarte simpatică despre toleranță și respect și despre faptul că oamenii sunt liberi să simtă fluturi în stomac, oricare le-ar fi orientarea sexuală.

Sper din suflet ca acest spectacol să-și câștige un loc, în mod onest, într-un teatru de proiecte independente și cei trei tineri actori să se bucure de succesul pe care îl merită. Sunt talentați, muncitori, fermecători. Așteptăm un festival pentru a-l lansa. Altfel cum? Câte șanse reale primesc, azi, tinerii actori independenți? Răspunsul e prea trist ca să-l las scris, aici.

M.A.: Despre timpul tău în teatru de acum și din totdeauna, despre teatrul unde joci, Teatrul Evreiesc de Stat din București, ce îmi poți spune?

N.E.: Dacă tot am adus vorba despre  „#Efectul Ochelarilor Roz”, o să încep de-aici pentru a-mi descrie viața, așa cum e ea. În primul rând, pasiunea mea pentru teatru nu se satisface ușor și dacă tot am ales să vă vorbesc deschis, recunosc că tânjesc să-mi văd visurile realitate. Nu reușesc decât într-o foarte mică măsură. Ori visez eu prea mult, ori nu fac destul. Cert e că mi-aș fi dorit să realizez mai multe, până la vârsta asta. Am 45 de ani. Privesc în urmă, am pe retină întipărite aproape toate scenele din țară, dar nu le văd pe cât de des mi-aș dori. Îmi e dor neîncetat de scenă, o zi fără teatru e o zi pe care mă strădui din răsputeri să nu o declar pierdută. Pe de altă parte, aleg să rămân optimistă și recunoscătoare pentru tot ce trăiesc.

Destinul a fost extrem de generos cu mine, am avut parte de noroc, de oameni care au crezut în mine, de întâlniri spectaculoase, de exemple fabuloase în jurul meu și de roluri pe care le-am iubit și le iubesc cu toată ființa. Iar Teatrul Evreiesc de Stat va rămâne pentru totdeauna locul pe care-l numesc ”acasă”. Nu-mi pot imagina viața fără el, indiferent de câte ori mi s-ar da șansa să o retrăiesc.

Am fost pusă, de câteva ori în cariera mea, în situația de a alege, de a schimba locul meu de la Teatrul Evreiesc cu un altul. Mă felicit din ce în ce mai des că nici nu am putut concepe să-l părăsesc pentru un alt teatru. Există colaborări, există întâlniri, există șansa de a acumula noi experiențe, e nevoie doar de muncă, de seriozitate, de un dram de apreciere și se pot naște prietenii de durată și cu alte teatre. Răspund oricărei invitații cu profundă recunoștință, dar familia mea rămâne la TES. Cu bune, și cu rele. Îi doresc spectacole de succes și săli pline, locul acela e astăzi o bijuterie cu o istorie incredibil de frumoasă. Sper să aibă nevoie de mine cum și eu am nevoie de el.
Cât despre Maia Morgenstern, iubește acel teatru așa cum ”scripcarul de pe acoperiș” își iubește vioara. M-aș bucura ca cei care au ajuns până la aceste rânduri să accepte invitația mea și să ne facă o vizită, dacă nu au făcut-o până acum. Sunt câteva spectacole pe care vi le recomand cu imensă plăcere.

Cea mai recentă premieră, ”Cartea lui Ruth”, în regia lui Eugen Gyemant, este o poveste înduioșătoare care se înscrie cu ușurință pe lista preferatelor mele, alături de ”Păpușarul”, ”Băiatul din Brooklyn”, ”Varșovia, ghid turistic”, ”Actul de căsătorie”, ”Astă seară: Lola Blau”, ”Bună seara, domnule Wilde”, ”Dumnezeul răzbunării” sau ”Jocul regilor”.

M.A.: Cine au fost cei care ți-au schimbat timpul și viața? Cum te-au marcat? Ce ai învățat de la fiecare și ce duci mai departe de la ei?

N.E.: Am puține certitudini pe lumea asta. Una dintre ele este că oamenii care mi-au dăruit viața, și-apoi cei care mi-au populat-o, sunt cele mai fericite întâmplări. Familia nu ne-o alegem, sau dacă ne-o alegem, o facem dintr-o altă dimensiune, pe care nu mi-o pot aminti, acum. Cert e că am fost binecuvântată, iubită și ocrotită, din ziua în care m-am născut. Ar fi nedrept să-mi asum merite acolo unde nu am.

Răspund pentru vorbele mele, pentru faptele mele, dar nu e zi în care să nu mă gândesc cât de mult a contat să mă ivesc într-un colț de lume de o rară frumusețe, pe timp de pace și să mă întâmpine, încă din primii ani, oameni al căror scop principal a fost să-mi ofere o copilărie fericită și o educație bună. Ce-aș fi fost astăzi fără ei? Mi-e teamă să-mi imaginez. Apoi, pe măsură ce timpul a trecut, s-au ivit prietenii, colegii, profesorii, amorezii, publicul și toți cei care au contribuit la formarea mea.

Ar fi nedrept să-i numesc doar pe unii, iar de-ar fi să-i numesc pe toți cei care mi-au marcat sau îmi marchează existența, aș avea nevoie de întinderea unui roman și fiecăruia i s-ar cuveni câte un capitol aparte. Un singur cuvânt las scris aici: mama. Ea este legătura mea cu Cosmosul. Și, deși inima mea aparține unui singur om, iubirea mi-o revărs asupra tuturor celor de la care învăț să fiu mai bună și mai înțeleaptă. Și sunt mulți. Tare mulți.

M.A.: Despre proiectele tale la timpul viitor în teatru sau film ce îmi poți spune?

N.E.: Viitorul îl tratez tot la timpul prezent. Nu știu nimic despre el, nu știu nici măcar dacă există. De el mă preocup cel mai puțin. Am constatat că tot ce fac astăzi are efecte mâine, așa că mă concentrez pe ceea ce este. De idei și de proiecte nu duc lipsă.

Am în minte și pe hârtie trei spectacole, un festival de teatru pentru tineri și un scenariu de film. Ce nu am și îmi lipsește cu desăvârșire este abilitatea de a găsi resursele financiare necesare finalizării unor proiecte care să se impună ca dimensiune și ca valoare. Are Arkadina o vorbă: ”sunt artistă, nu bancher” în piesa de teatru “Pescărușul” de A.P. Cehov. Dar, spre deosebire de ea, trăiesc alături de un om care crede foarte tare în mine și în potențialul nostru de a ne face vâsle din visuri. Împreună am reușit să construim micul nostru SRL ”Ludus&Logos” (Joc și Cuvânt) și încet, cu răbdare, cu muncă cinstită și un dram de noroc, o să ne vedem dorințele împlinite.