Mirela Carmen STANCU în dialog cu Monica ANDREI

Un interviu despre viața scrisului și scriitura vieții, despre titlurile publicate la Editura QUARTO unde Monica Andrei este co-autor.

Mirela Carmen STANCU: Astăzi o aducem în fața cititorilor ce pășesc pe Calea către Carte pe Monica Andrei, co-autoare în mai multe volume apărute la Editura QUARTO – JAD 2, JAD 3, JAD 4, OPAL, ONIX și Amintiri din copilărie. Teatrolog, critic de teatru, astrolog și scriitoare, Monica Andrei poartă în cuvânt o lume întreagă: lumea scenei, a actorilor, a spectacolelor, a memoriei culturale și a poveștilor care nu se lasă uitate. A publicat articole în presa scrisă, a colaborat cu Radio România Cultural, a scris despre teatru, film, actori și viață, iar în textele ei se simt disciplina cercetătorului, ochiul criticului și energia omului care știe să transforme observația în frază vie.

Pentru mine, Monica Andrei este unul dintre acei oameni rari față de care port o imensă admirație: pentru verticalitate, pentru cultură, pentru felul în care își trăiește munca și pentru fidelitatea ei față de cuvântul scris. Te invităm să o descoperi în interviul de mai jos, într-un dialog amplu despre scris, teatru, destin, vulnerabilitate și viața secretă a cuvintelor.

Și… până să începem interviul… câteva (doar câteva) detalii ce considerăm că sunt edificatoare.

(Reporter de serviciu: Mirela Carmen Stancu)

„Când scriu uit de dureri, nu știu cât e ceasul, nu aud telefonul, nu mă deranjează cearta vecinilor, nici zgomotele de afară. E o transfigurare totală. E cineva în interiorul ființei mele, care de multe ori îmi dictează intuitiv anume lucruri, ce prind viață prin scriitura mea. Insistă și asupra numelor personajelor despre care scriu.” Monica Andrei

– Monica Andrei

Monica ANDREI – Despre scriitura vieții și viața scrisului

2. Despre cărți

Ce v-a determinat să alegeți această poveste?

Pentru ultima antologie, m-am învârtit în jurul cuvântului “Onix” și am început să construiesc povestea. Studiind piatra, am aflat că are ceva magic, iar energia ei poate trasmite mesaje din viața de după moarte. Cel care m-a pus să scriu a murit. Lui îi sunt recunoscătoare. Înainte de a muri, la ultima noastră conversație, mă întreba de ce nu public mai mult, că ar vrea să mă vadă cu ele mele cărți peste tot, iar eu îi împlinesc dorința. Gândindu-mă la el, am scris despre mine, drumul meu privind scriitura vie și cuvântul viu din frază.  Așa a rezultat “Onixul meu interior” și prima poveste.

Ați avut nevoie de liniște sau de emoție pentru a scrie?

Am nevoie de liniște, muzică în surdină uneori și de singurătate. Scrisul e o activitate de singurătate. Poți avea o familie numeroasă, însă, când te apuci de scris, te izolezi, indiferent de loc, masă, casă, localitate, zonă, peisaj.  Ești tu cu tine, ești singur. Liniștea mă încarcă cu energie bună și inspirație. Bâzâielile din lume mă încurcă, la fel de mult ca sunetul telefonului și vocea din aparat care poate veni cu energie negativă și încurcă.

Nu poți scrie dacă nu ai o cultură generală solidă, experiență de viață, lecturi, alături de viața care vine din spate cu traumele, angoasele, neputințele, lipsurile ei, lacrimile ei.  Când m-am apucat de scris în antologii eram destul de coaptă în suferința mea, în orgoliile mele călcate în picioare, îngenuncheată în umilință până la smerenie, încât să am ce da prin scriitură, să nu-mi umfle orgoliul faima celebrității și să cad în patimă. Să rămân OM până la capătul vieții mele. Să nu mă scriu pe mine pentru că n-am nimic de zis, dându-mă exemplu la superlativ, ca o biată “influenecereasă”. Să pot să-mi apăr tristețea zilelor ce vin, fără să-mi vadă cineva lacrima, pasul, glasul, viața.

Am scris pe un pat de spital, în parc pe bancă, acasă, la teatru, la sora mea acasă în superba livadă. Cele mai năstrușnice idei mi-au venit când eram aproape să adorm, sau pe vasul de la toaletă.

Din inspirație și intuiția ta despre subiect și cum pui pe hârtie, se înfiripă drama sau comedia lumii. Dacă nu știi să creezi suspansul, adică pauza psihologică, cum mi-a spus mie domnul profesor de estetică, efortul  e degeaba.

“Te ține sau nu te ține?” acolo,  să citești cartea, să vezi spectacolul, să asculți muzica, vorba lui Caragiale. Altfel spus, textul meu atrage cititorul, îl ține acolo cu mintea pe pagină? Publicul decide mereu!

Ce ați descoperit despre puterea cuvântului?

Puterea cuvântului e mare. E ritm, vibrație, energie. Poate alinta, iubi, ucide, are forță să vindece, sau să distrugă, căci toate mesajele date inconștientului se fac prin cuvânt. Folosit în sens negativ, devine blestem. Am arătat acest lucru în povestea pe care am scris-o pentru una din antologii. Persoana pe care am studiat-o trăiește, nu e în jurul meu, eu am atras-o, că nu știam ce-i ăla blestem. Citisem niște cărți din biblioteca de folclor despre vrăjitoare care blestemă, ucid prin farmece, însă nu eram lămurită. Într-o zi, în casa cuiva, am ajuns în vizită, am cunoscut acea persoană. Apoi i-am aflat povestea. Studiind-o atent, mi-am dat seama că era programată să facă rău. Spunea mereu că a blestemat cândva, că nu mai blestemă. Blestemul eliberează o forță negativă prin cuvânt. Citiți povestea din antologie!

Cuvântul folosit de bocitoare, are sens vindecător, este un descântec, pe care-l auzi, nu-l ții minte, folosit în cee ace se numește popular “deochi”. Se rostește un descântesc, iar energia negativă se dizolvă. Ți se luminează dintr-o dată totul în jur, parcă vezi mai bine lumea.

Amintesc rugăciunea “Tatăl nostru”, din ortodoxie. Am întâlnit un preot cu har la Mănăstirea Cernica, acum mulți ani, a murit între timp, fie iertat, care, atunci când rostea această mică rugăciune, se deschideau niște drumuri, se rezolva problema. Și aici avem forța mentală și rostirea cuvântului. Numai răstirea consumă energie, rostirea încarcă omul cu energie bună.

În scriitură are forță, e viu, ca mâna lui Iisus din icoanele ortodoxe. Precizez că sunt multe rituri, însă numai în icoanele ortodoxe apare mâna vie a Mântuitorului. Cuvântul viu implică o figură de stil în frază și nu oricare cuvânt devine imagine.

Ce mesaj simțiți că duceți mai departe?

E o întrebare capcană. Las lucrurile să se vadă din frază, din cuvântul viu, din scriitura mea.

Ce ați descoperit despre puterea cuvântului?

Puterea cuvântului e mare. E ritm, vibrație, energie. Poate alinta, iubi, ucide, are forță să vindece, sau să distrugă, căci toate mesajele date inconștientului se fac prin cuvânt. Folosit în sens negativ, devine blestem. Am arătat acest lucru în povestea pe care am scris-o pentru una din antologii. Persoana pe care am studiat-o trăiește, nu e în jurul meu, eu am atras-o, că nu știam ce-i ăla blestem. Citisem niște cărți din biblioteca de folclor despre vrăjitoare care blestemă, ucid prin farmece, însă nu eram lămurită. Într-o zi, în casa cuiva, am ajuns în vizită, am cunoscut acea persoană. Apoi i-am aflat povestea. Studiind-o atent, mi-am dat seama că era programată să facă rău. Spunea mereu că a blestemat cândva, că nu mai blestemă. Blestemul eliberează o forță negativă prin cuvânt. Citiți povestea din antologie!

Cuvântul folosit de bocitoare, are sens vindecător, este un descântec, pe care-l auzi, nu-l ții minte, folosit în cee ace se numește popular “deochi”. Se rostește un descântesc, iar energia negativă se dizolvă. Ți se luminează dintr-o dată totul în jur, parcă vezi mai bine lumea.

Amintesc rugăciunea “Tatăl nostru”, din ortodoxie. Am întâlnit un preot cu har la Mănăstirea Cernica, acum mulți ani, a murit între timp, fie iertat, care, atunci când rostea această mică rugăciune, se deschideau niște drumuri, se rezolva problema. Și aici avem forța mentală și rostirea cuvântului. Numai răstirea consumă energie, rostirea încarcă omul cu energie bună.

În scriitură are forță, e viu, ca mâna lui Iisus din icoanele ortodoxe. Precizez că sunt multe rituri, însă numai în icoanele ortodoxe apare mâna vie a Mântuitorului. Cuvântul viu implică o figură de stil în frază și nu oricare cuvânt devine imagine.

Ce adevăr v-a fost cel mai greu să-l scrieți?

Rănile timpului prezent. Nimeni nu vrea durerea ta. Toți au nevoie de infuzia de optimism, încredere, speranță. Vorbe de duh. Happy End.

Ce ați descoperit despre dvs. prin acest text?

Dacă mă refer la ultimul numai, am descoperit amintirile copilăriei, situații pe care le uitasem ulterior. M-am jucat scriind. Ultimul concurs pe care l-am câștigat a fost cel cu antologia despre amintirile din copilărie. Rădăcinile mele, locurile dragi, oamenii care m-au format, și de la cei pe care nu i-am iubit, am învățat ceva în drumul meu spre arta scrisului. Mi-a fost mai ușor să respect cele 3000 de cuvinte, deși aș fi scris mai mult.

Ce parte din dvs. ați lăsat pe hârtie?

Aia pe care nu o vede nimeni, e acolo între cuvinte, la vedere. Cine are ochi să o vadă…

LA FINAL DE INTERVIU

Dacă ar fi să lăsați cititorilor o singură frază, care ar fi aceea?

Dostoievski spunea, că “lumea se va salva prin frumusețe”.Eu spun, că se poate salva prin frumusețea lecturii. Dai creierului o idee nouă, hrănindu-l prin frumusețea lecturii. Sunt cărți care se citesc și se uită după prima lectură, altele se trăiesc și se retrăiesc la fiecare nouă lectură. Pe acestea din urmă căutați-le prin biblioteci!

Interviul integral

MONICA ANDREI este teatrolog. A absolvit Facultatea de Teatru de la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică “I.L Caragiale”, București – România. Are master în Management și Marketing Cultural.

Între 1996-2010, a publicat numeroase articole, cronici, interviuri, recenzii, rubrică de horoscop, în publicații culturale pe suport de hârtie „Național”, „Oameni singuri”, „Paranormal”, „Dracula”, „Liceenii”, Revista „Starea de Urgență”, Revista „Theatron”, Revista „Magazin Istoric”, Revista “Biblioteca Bucureștilor”, Revista la Plic, „Teatrul Azi”, dar și în mediul online: Ziarul Metropolis, www.ziarulmetropolis.ro (2013-2017) www.Scriecustiloul.com. www.Stiridebine. com, Revista13.com, care a devenit https://danamateescu.semnal.eu/, ziarul oficialmedia.com la rubrica “Cultură” (2019-2020).

A colaborat cu Radioul Național postul Radio Cultural pentru emisiunile: „Scena și Ecranul”, „Tentații culturale”, „Arte”, „Cinemagia” (2003-2009).

A scris, editat și redactat albumele Teatrului Tineretului Metropolis: “6 ani Teatrul Metropolis” (2013)  și “7 ani de Metropolis” (2014).

În 2020 a publicat în antologia “De vorbă cu Eminescu”, alături de autori din diaspora: “Ultimii pași ai lui Eminescu pe străzile din Bucureștiul de secol XIX”, iar în 2021, în antologia “Cele mai frumoase miracole” alături de 30 de autori români, povestea, “Scrisul este respirația mea”, și un interviu despre pandemie în volumul colectiv: „Reconfigurarea”.

În 2024 a publicat la Editura Quarto, în volumul “Antologia de Jad”: “Soarele din inima mea” – (volumul al II-lea): “Căderea”- (volumul al III-lea),  “Darul are ceva magic” (volumul al IV-lea).

În 2025 a publicat în „Antologia de Opal” – „Respectul și energia lui tămăduitoare”

În 2026 a publicat la aceeași editură în volumul “Antologia de Onix”: “Onixul meu interior” și în volumul Amintiri din copilărie: “Devi, prietenul meu secret”.

Este membru UNITER. În prezent, lucrează la Teatrul Tineretului Metropolis, din București și publică: articole, cronici, interviuri, recenzii, în revista de cultură: www.portalrevistatimpul.ro.