Actrița Crina MATEI: Sunt un om norocos!

Întâi am văzut-o jucând, apoi am vrut să-i știu povestea, pentru că este o actriță cu uriaș potențial, mai ales pentru film, dar este prea puțin distribuită. Crina Matei are ambiția de a refuza drumul ușor. Este Săgetătoarea care aruncă săgeata spre mari înălțimi. A prezentat emisiuni de televiziune, a jucat în seriale de televiziune, joacă în spectacole de teatru și cântă. Iubește neliniștea continuă a publicului și se bucură de energia lui. Relația cu partenerul de scenă e lege. Are întotdeauna ceva de spus prin spectacolele în care este distribuită, iar actorul partener de rol e unica ființă a lumii în acel moment. Se bucură de o zi cu soare, de un film excelent, de o carte bună și o lectură minunată,  de succesul unui coleg de breaslă. Este expresivă, frumoasă și puternică, stie că fiecare clipă a existenţei este dedicată unui scop nemăsurat și greu de atins. Crina Matei a absolvit Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică “ I.L.Caragiale”  la clasa profesorului Alexandru Repan, promoția 1997. A fost nominalizată la Gala Premiilor UNITER, secțiunea  „Debut”, pentru rolul „Polly” în spectacolul cu piesa „Opera de trei parale” de Bertold Brecht, regia Beatrice Rancea, la Teatrul Odeon. A jucat la teatrul din Constanța, iar din 2018 este actriță la Teatrul “Stela Popescu” din București  unde o puteți vedea în  spectacolele: „Anatomia unui clișeu”  de  regia Chris Simion Mercurian, “Lampio și grăuntele de lumină” de Victoria Pătrașcu, regia Tony Adam, „Femeia, eterna poveste” de Ema Stere, regia Atilla Vizauer, „Barbă albastră” după Max Frisch, regia Alexander Hausvater și „Equus” de Peter Shaffer, regia Victor Ioan Frunză.

O mai puteți vedea jucând la Centrul Metropolitan de Educație și Cultură Dalles în spectacolul cu piesa „O noapte furtunoasă” de I.L Caragiale, regia Teodora Câmpineanu și la Teatrul Național din București în spectacolul „Biloxi Blues” de Neil Simon, regia Mircea Rusu.

Din vara anului 2020 a început un proiect muzical cu trupa rock „Sigur că DA” și cu acordeonistul Emi Ciobanu pentru piesele „Ia uite-o zău” (Tribut Maria Tănase) și „Dans pe ruine”. În paralel participă la festivaluri internaționale, ducând muzica românească în Austria, Germania, Belgia, Ungaria, Spania și Vietnam.

Monica ANDREI: Cum a venit teatrul spre tine?

Crina MATEI: M-am născut și am crescut în București. Am absolvit Liceul Pedagogic. De mică mi-am propus obiective mari și mi-am dorit să fiu profesor. Eram învățătoare, munceam mă pregăteam pentru actorie, dădeam examen în fiecare an și picam. M-am ferit mult de starea de confort pe care familia mea a încercat să mi-o ofere. Fiind cadru didactic, familia mea nu vedea rostul părăsirii catedrei, mai ales ca munceam la o şcoală frumoasă, fosta şcoală de protocol, copiii mă iubeau, şi eu pe ei, părinţii mei nu înţelegeau de ce trebuia eu să plec de acolo. Apoi am fost admisă la Facultatea de Teatru, secția Actorie, clasa Alexandru Repan, iar colegi de generație și de clasă i-am avut pe: Andreea Bibiri, Şerban Pavlu, Bogdan Talașman, Simona Mihăescu, Antoaneta Zaharia, Maria Buză, Marius Florea Vizante, Gigi Ifrim.

Am dus clasa a IV-a doar câteva săptămâni, apoi i-am lăsat, pentru că nu doream să lipsesc de la cursurile teoretice. Adoram ceea ce făceam. Am rămas în relaţie excepţională cu ei. Au acum în jur 36 de ani. Ne amintim cu plăcere de acele vremuri, eram o adolescentă, aveam 19 ani, eram învăţătoarea lor. Eram mai tânără decât părinţii lor atunci, la clasă. Au fost ani frumoşi!

Pentru examenul de absolvență, am avut dispensă, pentru rolul “Polly” din spectacolul cu piesa “Opera de trei parale”, în regia lui Beatrice Rancea, fostă Bleonţ.  Am repetat doi ani, am absolvit cu acest rol, și am fost nominalizată la UNITER, pentru rolul de debut. Spectacolul s-a jucat la Teatrul „Odeon”. Am fost angajată la Constanța, apoi la Operetă am jucat. Din 2018 sunt angajată la Teatrul „Stela Popescu”, unde joc în spectacole foarte diferite. De curând teatrul a primit sala din strada Batiştei, unde a a fost ARCUB. Clădirea are bulină roșie- sala va intra în consolidare – jucăm peste tot prin Bucureşti, în multe teatre. Eu nu am avut întreruperi profesionale. Timpul s-a derulat între repetiţii, spectacole de teatru şi muzică. Am la sala Dalles un proiect independent „O noapte furtunoasă”. Am jucat teatru, am cântat, am făcut ori teatru ori televiziune, ori am filmat, la seriale de televiziune.

M.A.: Ai un mentor în teatru?

C.M.: Orice proiect mi-a adus întâlniri. Am rezonat cu oamenii cu care am lucrat. Nu am rămas într-un spectacol dacă nu mi-a plăcut echipa, actorii, scenograful, regizorul. Sunt un om care vrea armonie în echipă. Altfel nu pot juca. De la fiecare iau ceva. Fie ca a fost regizorul sau partenerul de rol. De la Claudiu Bleonţ am învăţat multe. Este extrem de versatil. Arde când joacă. Apoi de la Şerban Ionescu am învăţat multe. Rigoarea partenerului de scenă o respect enorm. Faptul că înainte de spectacol ne întâlnim şi repetăm textul sau muzica, lucru care pentru mine contează foarte mult. Spectacolul nu se opreşte la premieră. Nu ne culcăm pe-o ureche. Am în geantă tot timpul cu mine un  text al unui spectacol. Întotdeauna îl revizuiesc acasă, în maşină, reiau monoloagele, apoi cu partenerul de rol când ne vedem, repetăm, vine pianistul, facem piesele muzicale. Sunt treceri de stare, de emoţie, de gând, prin astea trebuie să trec înainte de spectacol. Ca să mă reconectez la stare.  De la aceste întâlniri am învăţat un lucru extraordinar: să mă prezint la teatru cu multe ore înainte în ziua de repetiţie, sau de spectacole. Nu apar în ultimul moment, îmbrac costumul şi intru în scenă. Vin devreme la teatru, indiferent că joc în Bucureşti sau în deplasare. Mie îmi este bine aşa. Repetiţia face parte din loialitate. E la fel ca într-o relaţie umană. Trebuie să trec prin toate etapele, nu le pot comprima.

M.A.: Ce înseamnă pentru tine aplauzele?

Cred că mai importantă este energia pe care o primesc de la public atunci când joc, decât aplauzele. Nu trebuie să aştepţi sau să cerşeşti aplauze. Ele măgulesc, dar…. Momentele alea din sală la temperatura incandescentă a concentrării publicului sunt cele mai importante pentru mine când joc. De la o reprezentaţie la alta a spectacolului de teatru, oamenii reacţionează diferit. În funcţie de ceea ce dai tu şi ce este dispus spectatorul să primească de la tine.

C.M.: Care sunt clişeele din teatru de care te-ai izbit?

Convenţionalismul. Sunt barierele alea fine pe care le-am sesizat între admiraţia sinceră în faţa unui coleg şi linguşelile şablonizate. „Hai, te pup!”. Ipocrizia. Felicitările false ale unor actori, de dragul de a felicita. Este ceva ce eu încerc să evit să fac cu ai mei colegi. Nu felicit, dacă eu nu cred că a făcut ceva valoros. Dar în acelaşi timp mă bucur enorm calitatea muncii uni coleg. Mă bucur să-l întâlnesc pe scenă sau pe platou. De la un om valoros ai ce să înveţi mereu. Un om bun te conectează la emoţia lui. Conectarea la o emoţie autentică este un dintre lucrurile importante din viaţă. E o amintire puternică, valoroasă pe care o poţi lăsa ca amprentă cuiva, e ceva la care trebuie să ne gândim permanent. Restul poate să fie zbucium intim. Despre ego este vorba, despre cei care își spun: „eu sunt mai bun, eu sunt mai tare, eu sunt mai frumos, eu sunt mai nu ştiu cum…”.

M.A.: Un rol pe care ţi l-ai dorit şi nu a venit spre tine

C.M.: Nu trăiesc din aspiraţii pe care nu le pot atinge, acest lucru înseamnă frustrare. Accept să vină spre mine propunerile şi rolurile. Am învăţat să fac propriile oportunităţi în profesie, şi să accept ce vine spre mine, mai ales dacă este ceva valoros pentru creşterea mea spirituală, sau ca om, ca actor, atunci acel rol îl accept. M-am străduit să nu am disperări, sa nu am frustrări, să nu am nişte regrete care ar măcina,  din ceea ce Dumnezeu mi-a lăsat, ca date, pentru meseria asta.  Cei care mă distribuie într-un spectacol au propria lor imagine pentru reprezentarea personajului. Îmi place să mă pun la dispoziţia surprizelor. Eu mă pot vedea într-un fel.  Pot avea mult subiectivism.

M.A.: Surpriza vine prin viziunea unui regizor, un scenograf.

C.M.: Da! Acestia se întâlnesc şi te văd într-un fel, în spectacol.

M.A.: Care a fost cea mai mare bucurie din viaţa ta?

C.M.: Au fost multe… Admiterea la facultate. Pentru mine a fost marea bucurie. Eram copil, mă duceau părinţii la teatru foarte des, mi-am format un cumul de valori. Am făcut din bucuria mea din copil, din mersul la teatru, o meserie. Bucuria împlinirii visului a fost mai puternică.

M.A.: Cum au reacționat părinții tăi după admiterea ta?

C.M.: Părinţii mei nu-şi doreau acest lucru. Din multă iubire, cred că le era teamă să nu trăiesc sentimentul dezamăgirii.  Ştiau că nici ei nici eu, nu fac parte din lumea actorilor, nu toţi răzbesc, n-ar fi vrut să mă vadă dezamăgită. Absolvi această facultate de teatru, însă datele pentru meseria aceasta nu sunt suficiente. Mulţi actori care sunt buni, se vede cât sunt de talentați, nu au şansa intrării într-un colectiv, a unui teatru, sau șansa marilor întâlnirilor cu marii regizori de teatru.

M.A.: În afară de teatru ce este important în viaţa ta?

C.M.: Familia este foarte importantă. Toţi din familie. Sunt singură la părinţi. Cea mai răsfăţată.

M.A.: Simţi că eşti un om norocos?

Sunt un om norocos pentru că mi-am împlinit visul. A trebuit să muncesc de zece ori mai mult pentru ceva pentru care alţii obțineau bani mai uşor sau aveau drumurile line. Devenirea asta pentru mine a fost mai importantă. Apoi lupta cu mine a fost la fel de importantă. Eu am fugit de acest program de la 8 la 4, mai ales programul de birou și de confortul unei vieţi mai uşoare, mai line, cu o oarecare linearitate.  Cu toate acestea m-a ajutat enorm rigoarea din anii de învăţământ, de pregătire, pentru că m-au organizat, mi-au dezvoltat dragostea pentru lectură, pentru gramatică, către o vorbire curată, către căutarea unor sensuri noi ale cuvintelor. Este o conştientizare a faptului că te îmbogăţeşti şi înţelegi mai bine lucrurile, mai profund, ai acces la vocabular elevat, stufos, la o înţelegere a gramaticii limbii tale materne.

M.A.: La Marea Neagră ai fost toată vara…

C.M.: Am prezentat şi am cântat la mare seară de seară. Repertoriul meu este format din muzică veche pe petreceri românească. E cu totul diferit de ceea ce fac la teatru. La agape mai cânt romanţe, dar numai printre oamenii care ştiu ce este acest gen de muzică. Doi ani nu am ajuns la Marea Neagră din cauza pandemiei.

M.A.: Ce-ţi place să faci  în timpul liber?

C.M.: Îmi place să văd şi să cunosc despre ce s-a întâmplat în lumea artistică înaintea mea. Sunt fascinată de poveştile de viaţă chiar şi a actorilor care nu mai trăiau când eu m-am născut. Nu vorbesc despre cei cu care am crescut sau i-am întâlnit doar. Iubesc filmul românesc, urmăresc filmele vechi, pe „Cinemaraton” şi alte canale de film. Îmi place să descopăr epoca în care au trăit, ce au făcut, cum au jucat. Privesc fotografii din acea epocă. Le privesc cu nostalgie, dar numai aşa pot înțelege acea epocă. Mă documentez tot timpul. Această documentare asiduă mă ajută şi când construiesc un personaj. Mă raportez la toate elementele din acea epocă, despre oameni, case, moravuri. Caut asiduu, cu multă curiozitate. Viaţa din trecut, cea de noapte a Bucureştiului, mă fascinează. Cum mergeau la Operă, în “La Belle Epoque”.

Apoi, îmi plac hainele. Lucrez cu mai mulţi designeri, particip la crearea noilor modele, a unor colecţii de costume, particip la prezentări. Este altceva decât costumul de teatru. Eu selectez împreună cu creatorii, eu particip, îmi aleg modelele. Am multă rigoare, disciplină, laboratorul meu interior este clar. Caut mereu, nu mă plictisesc niciodată. Îmi place să intru în echipe noi. Îmi place să-i las pe oameni să mă cunoască.

M.A.: Cum te vezi în viitor?

C.M.: Am capriciile mele, felul de a aranja lucrurile. Imi place ca viaţa să mă surprindă, dar îmi place să fiu şi eu părtaşă la surpriză. Am multe proiecte pe care le scriu de la zero unde numesc oamenii cu care plec la drum.