Cronică de carte – Autoportret în flama de sudură

Claudiu Komartin (n. 1983) și-a subminat permanent și sistematic calitatea de poet prin activitatea editorială și prin cea de promotor al literaturii. Toată lumea (literară) știe de Institutul Blecher și de Poesis Internațional. Însă Claudiu, autor a șapte volume de versuri (Păpușarul și alte insomnii, 2003, 2007, Circul domestic, 2005, Un anotimp în Berceni, 2009-2010, Cobalt, 2013, Dezmembrați, 2015 – semnat Adriana Carrasco – antologia Maeștri unei arte muribunde, 2017, 2018 și Autoportret în flama de sudură, 2021) este în egală măsură un poet reprezentativ pentru poezia românească din ultimele două decenii. Poem pentru cei din urmă (din volumul Cobalt) este unul dintre cele mai influente (și reușite) texte în versuri din ultimii ani.

Autoportret în flama de sudură echivalează cu deplina maturitate poetică a autorului. O carte dură și densă, fără lianți, care reconfigurează printr-un colaj de zoom-uri imaginea unei lumi post-apocaliptice: „un satelit pierdut o jumătate de secol a început să emită/ cerând să afle dacă e adevărat că ne-am căsăpit între timp.” Însă tonul nu este unul resentimentar sau autocompătimitor (autoironic – da: „problemele urgente-ale omenirii mă deprimă cu stil”). Nu îmi vine în minte vreun alt volum recent de poezie cu care să îl compar (poate doar, exclusiv din anumite puncte de vedere – revolta – cu Week-end printre mutanți, al lui Ovidiu Nimigean, care nu e tocmai recent), ci albumul lui Roger Waters, Amused to Death: ”This species has amused itself to death”.

Poezie protestatară se scrie (în România și în lume) și încă destul de mult. Însă unul dintre meritele cărții (care o diferențiază de restul) este cel de a găsi un echilibru între mesaj și formă poetică. Controlul asupra textului nu inhibă, ci doar dozează sensibilitatea. Chiar mai mult decît orice rafinement sau abilitate intelectuală, Autoportret în flama de sudură frapează prin sensibilitate și expunere. Claudiu Komartin știe că este imposibil să scrii o carte bună fără să riști, iar el riscă printr-o sinceritate nedisimulată – „Ce face noaptea din noi, Elenis?/ am scris frenetic (și doar puțin) indecent am scris ca un apucat/ fiindcă eram sensibil și răvășit” – dar și prin utilizarea unui ton colocvial în situații deloc triviale: „și puterea de a îndura e flenduri”.

Tonul profetic, oarecum ginsbergian, alternează cu unul cald, empatic, asumîndu-și voci și identități surprinzătoare: „Nu am făcut niciodată dragoste de două ori cu același bărbat./ Unii spun că aș fi o stricată,/ însă credeți-mă: sunt cea mai sfioasă persoană/ pe care o cunoașteți” sau, chiar în poemul următor: „Să fi știut mai puține despre păsări,/ poate aș fi ajuns un negustor mai bun de colivii”.

Claudiu conturează o serie de repere (nu rareori atroce); trasează mai degrabă granițele unui ținut cu „oameni înrăiți care/ nu mai așteaptă nimic”, decît să descrie scene propriu-zise. Iar atunci cînd o face, ele au în primul rînd rolul de a transmite o stare afectivă și nu de a spune o poveste. În receptare, persistă sentimentul unui refuz permanent (al autorului) de a spune chiar ceea ce cuvintele spun: „nu îți vorbesc pre limba veacului, pentru că/ limba veacului e peltică/ și rea la gust.” Ceea ce nu poate să rămînă nerostit e rostit din necesitate, nu din vreo înclinație morbidă „O voce frumoasă de fată-i de ajuns/ uneori/ să mă facă să uit/ de orice miracol măsluit și salubru/ de orice prăpăd”. Nu cu resentiment, dar cu abjecție. Fiorul e unul visceral, nu teoretic. Autorul Autopotretului nu se erijează într-un sceptic de serviciu al unei lumi în declin – pare mai degrabă condamnat să spună ceea ce nu poate fi trecut sub tăcere. Visează „un dumnezeu mititel,/ neglijabil,/ aproape o stârpitură” pentru că lumea e așa cum o vedem „în ora senilă a înserării.”

Survolarea unei lumi despiritualizate (într-un volum anterior, Claudiu anticipa: „vom lăsa mașinile să plîngă în locul nostru” este întreruptă de poeme cu tentă biografică, în care tonul pesimist-vizionar este dublat (nu anulat) de o fericire reținută: „cu puterile neajutorate, cu larma acestui/ viitor incert,/ cu lacrimile zidite pe dinăuntru și/ griji și nesomn/ un spațiu în cele din urmă infim, numai/ al nostru/ fiul meu”. De asemenea, imaginea tatălui – cu care se și deschide volumul – revine într-un cumul de revoltă și nostalgie: „singur acum, cu amintirea supliciului prin care-ai trecut, și toți/ copacii îți știau numele […] când vine noaptea și nu mai e loc decât de împăcare/ sau de ceva care ar putea semăna cu ea,/ tată, ceva ce ar putea semăna cu ea,/ ce ar putea semăna cu ea,/ pentru numele lui Dumnezeu,/ tată”.

Pînă la finalul cărții alternează în continuare imagini ale unei lumi care se autodistruge (în măsura în care a mai rămas ceva de distrus) – „Ultima industrie de succes rămâne cea producătoare de spaimă/ și nevroza croșetează cu mânuțele ei mici și murdare/ măști negre și mici pentru vietățile cele mai îndărătnice ale Domnului/ […] și moartea e noul Tenerife” – cu trimiteri la raportul complex (cu toate consecințele lui – dragoste, dor, sentiment de vinovăție) dintre tatăl mort și fiu: „dincolo nu dau doi bani pe alibiurile noastre stângace care/ credem că ne vor salva de orice vină”.

Penultimul grupaj din post-scriptum rezumă întregul discurs post-apocaliptic (și autoironic) din volum: „pe mine apocalipsa m-a prins în pădure/ căutam ierburi de leac pentru nebunia fraților mei”.

Autoportret în flama de sudură este, probabil, cea mai bună carte a lui Claudiu Komartin și una dintre cele mai bune cărți de poezie din ultimii ani.