Video interviu – Marius Manole: „Niciodată nu am vrut să fiu un actor de succes, am vrut să fiu un actor bun!”

Am urmărit unele interviuri de ale tale și m-au frapat câteva scene, câteva răspunsuri. Mi s-a părut una foarte interesantă: spuneai de noaptea de la Costinești, când te-au trezit ca să participi la o întâlnire cu yoghinii. Și m-a izbit un cuvânt acolo: totul. Ai repetat de câteva ori „totul”, că totul ți s-a îndeplinit.
Da.

Poate ne povestești care a fost scena și apoi întrebarea ar fi… cum adică ți s-a îndeplinit totul?
Întrebare complicată. Hai s-o luăm pe rând. În primul rând, a fost o… întâmplare comică. Eram la o filmare în Costinești și pe la ora două noaptea m-au trezit colegii pentru că se auzea un zgomot foarte ciudat, foarte ciudat. Ceva ca un fel de incantație, ceva foarte dubios. M-au trezit și mi-au zis: vezi că azi e anul nou al yoghinilor și, dacă-ți pui o dorință, ți se îndeplinește. Eu n-am făcut în viața mea nici yoga și n-am avut de-a face cu yoghinii. Deci cu atât mai puțin credeam că o să se îndeplinească ceva, dar, dacă tot m-am trezit la ora două, am zis, bine, hai să fac acest exercițiu și m-am gândit eu așa, ce vreau să mi se întâmple în viață, cum vreau eu să ajung, ce vreau. Eram foarte tânăr atunci, aveam 24-25 de ani. Și tot ce am gândit în seara aia, absolut tot, pas cu pas, s-a întâmplat. Totul. E adevărat că m-am gândit numai din punct de vedere al carierei, adică nu m-am gândit la nimic altceva. De fapt, pentru mine mult timp, până acum, până în pandemie, viața n-a fost decât meseria. Un pic greșit din punctul meu de vedere acum, la 43 de ani, dar mi-a făcut bine. Chiar mă gândeam dimineață, dacă ar trebui să o iau de la capăt, aș face
altfel lucrurile? Și nu cred că le-aș face altfel. Deși, mă rog, niște învățăminte am tras acum cu pandemia, o să vorbim despre asta. Când spun totul, la asta mă refer, că absolut totul s-a întâmplat, pentru că eu mă gândeam cum vreau să fiu, un actor… Niciodată n-am vrut să fiu un actor de succes, am vrut să fiu un actor bun. E o diferență, e o mare diferență. Și când eram la Iași, student, că eu la Iași am terminat facultatea, drumul meu spre facultate trecea pe lângă Mitropolie. De fapt, la Iași, dacă ați fost vreodată, știți că Teatrul e de o parte și vis-à-vis e Mitropolia. Treceam pe acolo și tot timpul mă rugam, spuneam Tatăl Nostru, singura rugăciune pe care, de altfel, o știu pe de rost, integral, fiindcă restul n-am fost în stare să învăț, nici Crezul, nici nimic… Tot timpul mă rugam să fiu un actor bun, nu un actor de succes. E ciudat pentru că atunci nici nu cred că făceam diferența, dar știu că asta spuneam. Și îmi doream să fiu un actor bun, consideram și consider și acum că dacă ești un actor bun, n-are cum să nu vină succesul. Succesul pentru mine e o nevoie, dar nu a mea personală, ci o nevoie a societății, în sensul că trebuie să ai succes ca să ți se facă auzită vocea, să însemni ceva. Eu vă dau niște nume de actori buni, extraordinari din România, pe care lumea nu-i cunoaște și dacă ei ar apărea undeva nu i-ar întreba nimeni nimic pentru că dacă nu apari la televizor și dacă nu te știe lumea… ce folos că ești un actor bun? Așa e peste tot. Ceea ce e foarte greșit, de aia avem societatea pe care o avem, pentru că ne-am construit-o, nu știu cum naiba, după ’90, foarte greșit. Cine-i de vină, nu știu! Așa s-a întâmplat, așa s-au așezat lucrurile. Revenind: în noaptea aia mi-am dorit să fiu un actor care să fie ocupat, să mă duc cu trenul, să ajung, să am nu știu ce spectacol, să intru, să joc, să iau avionul, să… Și chiar așa s-a întâmplat, doar că la un moment dat a devenit foarte frustrant pentru că eu ajungeam dimineața într-un oraș, repetam, jucam și seara, când oamenii ieșeau la bere, se bucurau de succes sau de festival, eu trebuia să iau trenul să mă duc în altă parte pentru că a doua zi, dimineața aveam repetiții în alt oraș sau în altă parte. Și atunci, la un moment dat, zic ok, muncești, muncești, faci lucrurile bine, dar când te bucuri de ele? Și cred că aici am greșit eu un pic pentru că nu mi-am dat voie să mă bucur vreo 20 de ani deloc și nici nu mi-am dat seama că lucrul ăsta, de fapt, te seacă de forțe și de energie. Pentru că totuși tu trebuie să dai, dar în același timp trebuie să știi să și primești, să acumulezi energie, nu poți numai să împrăștii, nu se poate. Și mult timp eu am funcționat pe zero. Adică nu pe zero, pe minus. Și la un moment dat am clacat, adică pur și simplu nu am mai putut pentru că nu mai înțelegeam care-i rostul vieții, nu mai înțelegeam de ce să fii un actor bun, de ce să ai succes dacă tu nu te bucuri de nimic? Era numai o alergătură. Făceam o premieră, îmi ieșea un rol bun, toată lumea era fericită, te felicita, eu deja îmi făceam bagajul să văd unde plec după, nu apucam să stau la un pahar de vin, nu apucam să stau să vorbesc cu oamenii, tot timpul fugeam undeva, în altă parte fugeam… Și când s-a produs declicul? Declicul s-a produs acum, în pandemie, din fericire. De asta a fost bună pandemia asta pentru mine. Vezi, nouă ni s-au închis teatrele. Noi n-am mai avut meserie practic. Adică am rămas fără meseria noastră. Și te gândești așa un pic: Și dacă n-ar mai exista? Și dacă lumea n-o să mai aibă bani să vină la teatru? Și dacă lumea n-o să mai aibă nevoie de teatru? Deși cred că nevoie de teatru va fi tot timpul și mai ales în vremurile grele. Nu știu de ce, oamenii caută teatrul atunci când e greu în țară, când e un sistem opresiv sau când se simt frustrați de anumite lucruri. Ei caută teatrul pentru că acolo încă mai poți să visezi, încă mai pleci cu speranță, încă mai vezi niște oameni care iubesc de-adevăratelea, trăiesc, se revoltă, au curaj, ceea ce în lume nu prea mai e. Și atunci oamenii au nevoie de teatru. Dar m-am gândit pentru o secundă cum ar fi dacă nu ar mai fi. Și atunci am zis ok, bun, deci viața trebuie construită și pe altceva. Există o vorbă românească, nu-ți pui toate ouăle într-un singur coș. Eu cam asta am făcut și am considerat că sunt într-un pericol. Adică am zis că trebuie să învăț să fac și alte lucruri dacă mâine se închid teatrele, eu trebuie să știu să fac ceva, nu pot să stau. Asta nu înseamnă că nu mai fac teatru, că nu muncesc la fel de mult. Poate nu mai muncesc la fel de mult pentru că nici nu vreau să mai muncesc la fel de mult acum, că nici nu mai am puterea de la 25 de ani și acum îmi aleg proiectele și dacă eu consider că un proiect merită toată energia, mă bag în el și-l fac. Altfel, mi-am dat seama că dincolo de teatru mai există viață. Care și ea e destul de interesantă dacă știi s-o trăiești, adică trebuie să te îndrăgostești, să te bucuri de o duminică liberă, să îți facă plăcere să mergi cu cineva la un restaurant, să te întâlnești cu prietenii. Eu nu făceam lucrurile astea deloc. Aici a fost declicul meu. Acum tot timpul prioritară cumva e… viața și mai puțin teatrul într-un fel. O fi greșit, n-o fi greșit, asta e perioada în care sunt acum.

Dar revenind la prima întrebare… care a fost totuși factorul de ai reușit să-ți îndeplinești totul? Ce crezi că a fost determinant? Ca să învețe tinerii…
Nu știu dacă pot învăța lucrul ăsta pe altcineva, nu știu dacă se învață lucrul ăsta. Eu știu doar atât: că am iubit meseria asta mai tare decât orice. Și că am muncit foarte tare, am avut o capacitate de muncă… De fapt, nu că am avut, ci mi-am dezvoltat o capacitate de muncă foarte mare și când toată lumea obosea, eu nu oboseam.

Aici era și întrebarea colaterală. Cât e talent, cât e muncă?
La mine a fost cred că undeva la jumătate, 50/50. Munca a fost foarte importantă și cunosc destul de mulți actori care n-au talent și care au ajuns mari muncind, perfecționându-se și la un moment dat au devenit talentați. Pentru că până la urmă și actoria, ca orice altă artă, e o meserie, o meserie care se învață, o meserie pe care poți s-o practici. Da, când ai talent, poate că devii strălucitor uneori, dar altfel poți să fii un actor bun cu nu foarte mult talent, dar cu foarte multă dorință de a face meseria și de a învăța.

Am văzut într-un un interviu o chestie care m-a izbit: vorbeai de viața miraculoasă. Ce înseamnă viață miraculoasă? Era vorba și de curiozitatea ta pentru orice. Știi că filosofia înseamnă în primul rând curiozitate. Pleacă de la uimire, spuneau vechii greci. Dar curiozitatea ta te duce și la acțiune sau doar contemplarea ar fi suficientă?
Nu, nu, niciodată. Eu am fost tot timpul un om de acțiune, niciodată n-am stat să contemplu sau să cad în reverie și să mă mulțumesc cu ce se întâmplă în capul meu. Nu. Ce înseamnă viața miraculoasă? Înseamnă că trăim, înseamnă că avem două mâini, două picioare, gândim, putem face lucruri, putem avea în fiecare zi o șansă nouă, trebuie doar să vrem. Adică am descoperit că, de fapt, toată povestea cu plânsul, că societatea e de vină, cu nu pot din cauza, cu m-am născut într-o familie nu cu foarte multe posibilități, că mama, că tata m-au ostracizat, am avut o copilărie nefericită, apoi cu sistemul, cu directorul – astea sunt niște vorbe goale pentru că în fond, dacă vrei să faci, poți să faci. Și ai în fiecare dimineață șansa să alegi să vrei să fii câștigător. Să vrei să-ți iei de la viață lucrurile de care ai nevoie, pe care le vrei. E atât de simplu, doar că noi suntem obișnuiți să nu acționăm. Adică de fapt să nu ne luăm viața în mâini, să spunem: dom’le, eșecul, dacă-l am, e vina mea. E numai vina mea. Pentru că altfel, repet, în fiecare zi ai 10 ore, 12 ore în care poți să alegi să fii câștigător.

Am văzut Pădurea spânzuraților, un spectacol de 3 ore 20 parcă, nu mi-a fugit nicio secundă mintea în altă parte. Aș vrea să revăd Pădurea spânzuraților, mi s-a părut absolut fenomenal. Cum a fost? În primul rând, ce ar fi pentru tine un rol mare? Și apoi, cum a fost, cum e lucrul cu Radu Afrim?
Da, Pădurea spânzuraților e un spectacol care mi-e foarte drag și mi-e drag în primul rând pentru faptul că e… cred că e primul spectacol mare, în Teatrul Național – sper să nu se supere colegii mei sau să se simtă jigniți – așa l-am simțit eu, ca pe un spectacol mare, bun, foarte bun, un eveniment al stagiunii și cred că a rămas unul dintre cele mai mari și bune spectacole din București, făcut cu generația mea. N-avem niciun actor care depășește 50 de ani.

Da, nu m-am gândit.
Eu m-am gândit într-o zi, când eram în scenă, jucam și l-am văzut pe Potocean care intra, chiar începutul ăla, cu Potocean care intra, cu Natalia Călin care joacă mama și face un rol extraordinar și intra și ea în scenă și eram toți trei. Și cu colțul ochiului îi vedeam pe colegii care se pregăteau să intre pe margine, pentru că urma după aceea să intrăm toți în scenă și mi-am dat seama că erau numai oameni… da, hai să nu spun tineri, că nu, la 50 de ani nu mai suntem chiar foarte tineri, dar era generația mea. Generația mea a făcut un spectacol mare. Și mi s-a părut că ăsta-i începutul unui nou lucru în teatru pentru noi. Pentru că acum într-adevăr se întâmplă un schimb de generații în Teatrul Național. Au și murit foarte mulți, din păcate, dar avem foarte mulți actori tineri buni, adică avem câțiva actori chiar excepționali: Potocean, Teglas, Galeș, Raluca Aprodu, Nicula, Ricky Bovnoczki. Sunt foarte mulți actori de roluri principale, cum spunem noi. Și asta-i o mare chestie, adică să ai într-un teatru actori cu care poți juca, pe care te poți baza. Avem și actori proști, Slavă Domnului! Poate și eu mă număr printre ei… Sunt, deci, și actori slabi într-un teatru și poate că așa e și normal. Dar avem actori tineri foarte-foarte buni. Huțuleac a venit acum la Teatrul Național, Mirela Oprișor a venit la Teatrul Național, Medeea Marinescu… Chiar avem!

Ce fel de public vine la teatru?
Hai să ne gândim. La Pădurea spânzuraților e plin de tineri. N-am o statistică să știu ce fel de public. Cred că vin tineri, adică la spectacolele mele vin tineri, știu sigur că vin. Tineri, ne gândim până în 50 de ani. Cât despre sindromul capetelor albe, noi am și construit lucrul ăsta. Când vrei să-ți iei un bilet la Festivalul Enescu, e crimă. O dată că e prea scump. Câți studenți își pot permite să dea 250 de lei pe un concert? Trebuie cumva să-i ajutăm. Eu nu dau vina pe copiii care nu vin la teatru, care nu au citit. Să ne-nțelegem. Eu dau vina pe societate și pe sistemul educațional din România care este praf. Este praf, adică în 30 de ani noi am distrus tot ce… lăsase omul ăla, bun, prost, așa cum era. Adică nu ieșea nimeni din liceu fără să știe Pădurea spânzuraților. Îmi pare rău că spun asta, dar chiar așa era. Ei, noi am reușit să stricăm și ce era bun. Pentru că am avut conducătorii pe care i-am avut. Noi avem europarlamentari pentru care limba română este o necunoscută. Ei, când un copil se uită la ei și vede că au 7-8000 de euro pe lună, își spune nu că se poate, zice că asta-i calea.

Întorcându-ne la Pădurea spânzuraților, cum e lucrul cu Radu Afrim?
Lucrul cu Radu Afrim e un paradox pentru că este extrem de interesant și de frumos să lucrezi cu el, pentru că el te pune în niște situații în care nu credeai că ești în stare să faci față și nu credeai că poți să ajungi la un nivel de performanță, pentru că el cere extrem de mult, cred că uneori se și amuză că-ți cere mult, că știe că nu poți să faci și te lasă. Cum ar fi, tu nu ești gimnast și el zice că în spectacolul ăsta trebuie să faci flicflac. Bă, Radu, n-am făcut în viața mea flicflac, îmi trebuie o lună de antrenament. – Bă, nu mă interesează, eu vreau să faci flic-flac. Și tu, atunci, de nervi și de frustrare, începi să te ocupi să faci flic-flac și până la premieră îl faci. Înțelegi? Dar asta nu înseamnă că nu e chinuitor, nu înseamnă că nu ne enervăm, că nu ne vine să-l omorâm la fiecare repetiție, asta nu înseamnă că în timp ce lucrăm cu el nu suntem într-un conflict permanent. Adică noi nu vorbim când lucrăm.

E o strategie de-a lui asta?
Radu e un mare artist. Artist la propriu. El nu poate să coboare la un nivel de comunicare primară, de asta. El e undeva și lui i se pare normal să fie toată lumea acolo, nu cred că are strategii. El așa există, el așa există și cu el. Adică cere mult și de la el, nu cere puțin niciodată. Și de aia probabil să ceară de la alții nu-i așa un capăt de țară. Dar noi nu vorbim în timpul repetițiilor, suntem certați tot timpul. Ne împăcăm la premieră dacă a ieșit bine spectacolul. Dacă nu, încă vreo două luni nu vorbim. Până la urmă ne împăcăm, că suntem foarte buni prieteni. La Pădurea spânzuraților, cel puțin, a fost un calvar pentru că a fost un spectacol foarte greu de construit. Mă uitam acum, fiindcă l-am jucat acum două zile, el pare foarte
curat, matematic, lin, curge, are un curs firesc, e o poveste frumoasă. Dar, de fapt, cu o săptămână înainte, era un haos total. Radu era nemulțumit; nouă, actorilor, capricioși cum suntem, ni se părea că nu facem marile roluri din viața noastră. În plus, era nevoie de lumini, muzică… Teatrul Național nu era pregătit, adică nu fusese împins la un asemenea nivel de performanță, tehnic în primul rând. E complicat cu lavalierele, cu tot ce înseamnă să fie sunetul cum îl vrea Radu, rafinat, să se audă din boxa din spate, să vină sunetul peste spectatori. Trebuie să te miști și îi spuneam: Radu, dar nu pot să… că am de făcut mișcarea asta… – Nu mă interesează, găsiți o soluție. Și, într-adevăr, dacă oamenii sunt obligați, ei găsesc soluții. Sigur, în România, primul răspuns e „nu se poate, n-avem cum”. Zice: nu mă interesează. – Radu, n-avem cum, du-te la director. Directorul, pe timpul ăla, era Caramitru,
Dumnezeu să-l odihnească. Măi, Radu, nu se poate. Ăla spunea: nu mă interesează, nu-mi
fac spectacolul. După aia zicea Caramitru: găsiți o soluție, că omul pleacă acasă. Și găseau,
evident că găseau, aici e problema. Și Radu a învățat lecția asta: că trebuie să ceri, că până la urmă se rezolvă. Înțelegi? Eram convinși, cred că și Radu era convins, că am ratat spectacolul. Și în seara premierei, în timp ce jucam, ne-am dat seama că era un miracol ce se întâmpla, jucam și ne miram și noi de cum e spectacolul, că ne-am adunat toți, ne-am concentrat și… Și Radu, săracul, s-a mirat că și-a văzut spectacolul. De unde credeam că o să fie o cădere, în continuare e unul dintre spectacolele care nu s-au alterat. Nu s-a alterat, pentru că toți actorii
sunt foarte conștiincioși, toată lumea știe ce are de făcut, e un mecanism perfect.

Cum crezi tu că ar trebui să fie relația actor – regizor?
Din punctul meu de vedere fiecare relație e diferită. Ca și relația dintre doi oameni. E diferită, adică sunt regizori care au nevoie de soldăței și atunci trebuie să fii soldățel, sunt regizori care au nevoie de actori creativi, care să vină cu propuneri, să vină de acasă, să inventeze, să gândească și ei, să accepte sau nu; sunt regizori care știu foarte bine lecția de acasă, dar te lasă să fii și tu, să creezi. Toate variantele astea sunt valabile, atâta timp cât iese un lucru bun. Sigur unui actor i se pare cumva frustrant să fie un soldățel. Dar mie mi se pare un exercițiu bun și ăsta. Apropo, că vorbeam de curiozitatea mea. Eu sunt un om foarte curios și de aia am făcut lucruri uneori incredibile pentru că sunt curios chiar și cu riscul de a rata, de a mă face de rușine, de a spune lumea „ce actor prost”, de a îmi rupe piciorul, gâtul… Eu vreau să încerc să văd cât pot pentru că bucățica asta de viață pe care o avem aici e așa de scurtă încât mi se pare aiurea să nu profiți, dacă tot ești aici, să încerci totul. Să faci totul și să ai curaj să faci lucruri în care nimeni nu crede niciodată!

Fără frica de eșec.
Fără frica de eșec. Da, am ratat un rol. L-am ratat, acum ce să fac, să-mi dau în cap? Eu sunt unul dintre actorii care au ratat multe roluri. Dar cum adică să-mi fie rușine să spun că am ratat? Ce, era obligatoriu? Una, că de ce să-mi fie rușine? Că în afară de părinții mei și nici de ăia aproape nu mi-e rușine, darămite să-mi fie rușine de ce? de cine? sau… a contribuit cineva la creșterea mea ca să dau socoteală cuiva? De ce să-mi fie rușine?

Oricum este clar că ai ajuns un actor mare, un actor de succes, ai avut succes, ești celebru… Ți-ai dorit celebritatea asta și o mai dorești?
Să știi că asta cu actorul mare nu e valabil… Nu știu dacă există actor mare. Poate în ochii publicului, dar în ochii noștri nu există. Pentru că tot timpul ai dorința asta de perfecționare, ți-e și greu să asculți laudele. De obicei, eu mă feresc de asta, pentru că eu știu când îmi iese un rol, nu trebuie să vină nimeni să-mi spună. Și dacă-mi spune, îmi face mai mult rău decât îmi face bine. Spune-mi unde am greșit. Cu toate că în momentul ăla îmi vine să-ți dau în cap și nu mai vreau să vorbim o sută de ani, dar îmi rămâne lucrul ăla în minte și lucrez la el. Actor mare, păi, dacă eu mă consider acum la 40 de ani actor mare, unde mă mai duc? Unde mă duc? A, că poți spune că Victor Rebengiuc e un actor mare, da. Dar să spui despre unul la 35 de ani că-i actor mare? Ce actor mare? Hai să-ți arăt eu niște roluri care-s proaste, de nu-ți vine să te uiți la ele. Și în care eu sunt prost. Și mai vedem acolo unde-i actorul mare. Nu există așa ceva. Există niște roluri care-ți ies, niște roluri care nu-ți ies. Ești din Iași. Ce e fascinant în Iași? Lucrul care mi se pare fascinant la Iași este, vorba revistei voastre, timpul. Acolo oamenii au timp. Acolo oamenii își dau timp. Acolo nu aleargă ca nebunii, ca disperații, ca niște muște bete care nu mai știu încotro să se ducă. Acolo oamenii se duc și se plimbă prin Copou. Își dau timpul să facă asta, își dau timpul să se ducă la o bere cu prietenii, își dau timpul să trăiască mai calm, un pic mai calm, un pic mai liniștit. Nu mai știu cum e, că acum aș minți, că n-am mai fost la Iași de mult și legăturile mele cu Iașul au fost din ce în ce mai puține anul ăsta. Anul trecut, de fapt, am ajuns mai des, dar în rest nu prea am mai ajuns, ani de zile nu ajungeam. Dar cred că timpul e. Cred că în orașele din afara Bucureștiului timpul e lucrul care face diferența.

Ești credincios?
Da. Da, pentru mine credința înseamnă să nu faci rău nimănui. Atât.

Crezi în viața de apoi?
Nu. Când o să fiu un suflet rătăcit, o să-mi cer scuze că n-am crezut. Pentru mine credința asta e: să nu faci rău nimănui în jurul tău. Atât. Și dacă poți, să nu-ți faci rău nici ție. Și să trăiești frumos, să te bucuri de viață. Asta-i pentru mine credința. În rest, că nu trebuie să te culci înainte de căsătorie, că… ești gay, că… nu știu ce, pentru mine asta nu-i credință. Pentru mine asta-i doar îndoctrinare. Sigur, există și unii fericiți care se gândesc la viața de apoi și trăiesc în felul lor și sunt fericiți. Noi am spune că sunt spălați pe creier, dar nu e treaba noastră să judecăm. Dar pentru mine asta-i credința. Eu mă duc la biserică. Adică sunt unele duminici când, dacă n-am băut seara foarte mult, mă trezesc dimineața și mă duc. Sunt prieten cu preotul de acolo pentru că am niște preoți foarte drăguți, nu drăguți-frumoși, drăguți în sensul buni. Îmi place la slujbă, adică n-am o problemă. Îmi fac cruce când plec de acasă, îmi fac cruce înainte de spectacol, am acasă icoane, spun Tatăl Nostru… Am o credință mai particulară, așa. Am credința mea.

Regrete? La ce ai renunțat ca să ajungi aici?
Am renunțat ca un prost, multă vreme, la viață, cumva. Pur și simplu, tot ce am realizat, am făcut numai gândindu-mă la meserie, numai asta am avut în cap ani de zile, 20 de ani, și cred că aici am greșit un pic. Dar nu sunt nefericit cu alegerea asta și, Slavă Domnului, mai am încă 40 de ani. Știi, este o vorbă, probabil numai românească, că nu-mi imaginez că alții ar putea să gândească în felul ăsta, că numai noi suntem așa de leneși să spunem așa ceva: până la 40 de ani îți faci un nume și de la 40 de ani încolo lucrează numele pentru tine. Adică de la 40
de ani poți să stai, că dacă tot ești un nume poți să faci numai mizerii. Pe de altă parte, da, e important că am muncit până acum și că, uite, am un nume, că e mai ușor de existat, trebuie să recunosc. Și România e țara în care, dacă apari la televizor, poți să treci primul la pașapoarte, poți să treci primul la piață, poți să treci primul la poliție, peste tot. Doar dacă ai tu principii zici că nu, lăsați, că stau la rând că nu mă deranjează…

Știi că ieși din linie…
N-am considerat niciodată. Eu sunt foarte sigur pe ce am construit. Sunt un om nesigur în general, dar așa mi-am construit cariera, fiecare piatră a fost pusă cu mâna mea. Și știu foarte bine unde am pus-o și știu foarte bine de ce am pus-o și e foarte greu de dărâmat chestia asta. Mie nu poate să-mi zică nimeni nimic pentru că eu nu datorez nimănui nimic; în afara părinților mei cărora le datorez viața și educația, eu nu datorez nimănui nimic. Și atunci n-are de ce să mă înspăimânte nimic. Pe mine dacă mâine mă dai afară din teatru, că m-am împotrivit, eu mă duc la metrou și găsesc eu ceva și fac eu ceva, adică n-o să mor de foame. Că n-am cum să mor de foame, mă duc… văd eu, găsesc eu ceva care să-mi asigure măcar traiul zilnic să mănânc și să am unde dormi. Deci n-are de ce să-mi fie frică. Adică eu n-am fost angajat cu pile să-mi fie frică că dacă vorbesc mă dă afară, nu am fost distribuit pe pile vreodată, să zic că nu-mi permit să ridic vocea. Și atunci n-are de ce să-mi fie frică. Că am construit lucrurile în așa fel încât acum, la 43 de ani, pot să zic ce gândesc. Oricum, cred că frica e mai mare decât ne imaginăm noi pentru că mie nu mi s-a întâmplat niciodată nimic rău din cauză că am vorbit. Sau că am spus…

Ce înseamnă pentru tine libertatea?
Libertatea. Libertatea, da. Libertatea e aici. Dar asta cred că știți și voi, mai ales la filosofie, că sunt… au fost oameni închiși în celule și erau mai liberi decât oamenii care umblă liberi pe stradă. De ce? Libertatea, de fapt, nu poate să ți-o ia nimeni. A, că tu ești într-un sistem care e totalitarist sau că ești oprimat… Da, de acord, dar esența libertății nu poate să ți-o ia nimeni. Niciodată. Nu m-a îngrădit niciun sistem, niciun director. Nu, niciodată nu mi s-a întâmplat asta.

Ce întâlniri importante ai avut?
Multe am avut. Foarte multe. De la profesorii mei de la Iași, de la profesorii mei din școala generală, din facultate, care ne-au învățat libertatea asta, ne-au predat libertatea asta într-un fel, că ei erau niște oameni care erau foarte stăpâni pe destinul lor și nu erau niciodată supuși, până la întâlnirile pe care le-am avut în teatru, am lucrat cu oameni care, dincolo de faptul că erau regizori mari, erau oameni extraordinari: Dabija, Alexa, Afrim, Șerban…

Ești foarte implicat în chestii sociale, ești interesat de politică. Mai există speranță? Te-ai oprit? Știu că ai fost la proteste. Probabil va trebui la un moment dat să o luăm de la capăt. Te simți ca un Don Quijote sau vei continua?
Eu cred foarte tare că e important ca oamenii din societatea civilă să fie atenți la tot ce se întâmplă în jurul lor. Am fost și eu ca ei. Până pe la 30 de ani aveam discursul ăsta, că pe mine nu mă interesează politica, eu n-am treabă, îmi văd de meseria mea. Și, într-adevăr, poți să-ți vezi de treaba ta și să nu te intereseze, dar de la un punct încolo al vieții cred că e o responsabilitate a noastră, a celor de 40-50 de ani față de cei tineri. Ce lași în urma ta? Și dacă tu ai ajuns până la 40 de ani, ți-ai construit țara asta, așa cum e ea, și ai devenit un nume și ai devenit o voce care poate fi auzită și ascultată, atunci datoria ta e să faci să lași lucrurile mai bine în spatele tău.

Deci notorietatea vine și cu responsabilități care nu sunt artistice? Artistul are un rol social?
Părerea mea este că fiecare alege asta. Cred că actorul trebuie să aibă un rol în cetate, pentru că actorii sunt foarte vizibili și au puterea asta de a face lumea să se îndrăgostească de ei și de a-i urma. Și ăsta este un dar foarte mare, de care actorii ar putea profita. Mi s-a spus de multe ori să stau pe scenă și să-mi văd de treaba mea fiindcă împart publicul. Pe de altă parte, eu nu trăiesc în cercul meu „strâmt și rece”. Eu plătesc și taxe, sunt și eu un om al acestei țări. Am și eu părinți care se vor îmbolnăvi, ferească Dumnezeu, și vor trebui să beneficieze de un sistem de sănătate care să-i susțină și de niște lucruri la bătrânețe care nu trebuie să pice pe mine. Ar trebui ca un stat matur, puternic, să aibă grijă de bătrânii lui, ceea ce la noi nu se întâmplă. Sigur că eu sunt un privilegiat. Sunt angajat într-o instituție puternică, am un salariu de la stat, da, dar te uiți în jur și vezi cum trăiesc oamenii, semenii tăi. Iar eu nu pot să rămân acolo și să vorbesc despre viață netrăind viața. Noi avem spectacole în care jucăm revoltat pe sistem, iar eu nu pot să fac asta dacă eu nu știu, real, ce se întâmplă în viață. Dar nu toți artiștii pot face asta, nu toți sunt în stare, nu pe toți îi interesează. Nu-i o datorie, o alegere personală. Am fost foarte supărat, n-am vorbit cu actori și nici acum nu vorbesc cu niște actori care au votat un anumit partid. Dar recunosc că e greșit. Pentru că una-i una, alta-i alta și nu e datoria nimănui să fie implicat. Ce urăsc în schimb? Actorii oportuniști. Oamenii, dar mai ales actorii oportuniști pentru că acolo unde-i bine, ei se duc ca muștele la rahat și simt. Și se duc acolo. Nu din credință, nu din principii. Ci
pentru că… ne mai dă un 10% la pensie, ne mai mărește nu știu ce, îi mai cheamă la un concert, îi mai dă o masă în oraș… Asta urăsc. Dar în rest fiecare actor trebuie să facă ce simte și cum simte.

Ai avut vreodată nevoie de altceva în afară de actorie ca să evadezi din rutină? De pildă, ai dorit să scrii?
Nu pot. Consider că nu am citit suficient ca să mă apuc de scris și dacă mă apuc de scris mi se pare că cineva va citi lucrurile alea și mi se face o rușine groaznică și închid laptopul sau ce scriu eu acolo. Nu sunt în stare, dar recunosc că e un lucru pe care vreau să-l fac și o să-l fac la un moment dat. E și un exercițiu psihologic foarte bun să te scoli dimineața și să scrii câteva pagini despre ce simți, cum ești. Chiar am vrut să fac asta, dar sunt și eu un om leneș, în felul meu, și n-am făcut-o. Dar nu, în afară de teatru, nu…

Interviul a apărut în Revista Timpul (februarie) și pe site-ul Revistei Timpul: Marius Manole: „Niciodată nu am vrut să fiu un actor de succes, am vrut să fiu un actor bun!” – Revista TIMPUL România. Mulțumim colaboratorilor: Gabriela Vieru, Silviu Romaniuc (redactori Timpul), Aurelia-Mădălina Bărăgoi, Iasmina Fitero, Maria Andreea Șteanță (studenți FJSC, Universitatea București), Anamaria Croitoru (student, FCRP, SNSPA).

Publicat în Actualitate, Cele mai citite articole, Editorial, Interviu, Teatru, Timpul TVRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *