Din ciclul „Oameni între oameni” … omul de cultură român Onisifor Ghibu – Promotor al concepției privitoare la crearea unei pedagogii românești și a educării întregii națiuni

 În perioada când tot mai des se vorbește despre colapsul sistemului educațional-școlar, luându-i locul analfabetismul funcțional, am considerat că n-ar fi rău să ne amintim de marii corifei ai culturii române, care au întreprins  concret acțiuni de dezvoltare a învățământului în România și în mod special în Transilvania și să învățăm din experiența acestora. Dintre aceștia o contribuție deosebită în promovarea educării întregii națiuni se numără printre elite și Onisifor Ghibu.       Evocarea privind viața și activitatea ardeleanului Onisifor Ghibu, prin tabel cronologic:

 1883 – La 31 mai se naște la Săliște -Sibiu, cel de a optulea copil al unor țărani meseriași. Primele patru clase le face la școala din sat.

1894-1900 – La Sibiu, unde, după ce repetă clasa a IV-a primară la școala romano-catolică pentru a învăța limba maghiară, urmează primele șase clase ale liceului de stat maghiar.

1900-1902 Trece la liceul românesc „ Andrei Șaguna„ din Brașov, unde își ia bacalaureatul.       

1902-1905 Urmează și absolvă Seminarul teologic-pedagogic „Andrean” din Sibiu, la dorința părinților de a deveni preot în satul său., Începând din anul 1903 publică articole de istorie și critică literară și artistică în „Telegraful român”. În 1905 îi apare prima lucrare în volum.

1905-1906  Dorind să-și completeze cunoștințele, pleacă la București, unde urmează cursuri de istorie, filologie și filozofie și leagă prietenii cu tineri scriitori, printre care Emil Gârleanu,  Ștefan Octavian Iosif, Ilarie Chendi, Mihail, Sadoveanu etc.   

 1906-1907  Pleacă cu o bursă la Universitatea din Budapesta pentru studii de filosofie și filologie. Intră chiar de la primul număr, ca redactor al cotidianului „1Lupta”, oficios al Partidului Național Român din Transilvania, unde publică un mare număr de articole de luptă pe teme politice, școlare și culturale. ( a se vedea volumul „Nu din partea aceea”, Ed. Eminescu, 1985)       

 1907-1909 Trece la Universitățile din Strassbourg și Jena, unde urmează cursuri de filozofie, pedagogie, istorie universală și filologie. Își ia doctoratul la  Jena, în decembrie 1909, cu teza devenită clasică în domeniul bilingvismului în școală. Der moderne Utraquismus oder die Zweuisprachigkeit in der Valksschule. (Ultraqvismul modern sau bilingvismu în școala populară). În întreaga această perioadă continuă să publice studii, unele de mari dimensiuni, în periodice din Transilvania și de la București; în 1909  îi apare și a doua lucrare în volum, la București.       

1910-1914 Devenit inspector al școlilor subordonate arhiepiscopiei ortodoxe a Transilvaniei,  conduce întreaga campanie de redresare a școlii românești din această provincie, aflată în plin proces de anihilare în urma legislației școlare a contelui Apponyi. Devine și secretar al secției școlare a „Astrei”, pe care o încadrează în frontul de apărare a școlii. Intră în comitetele de redacție al periodicelor „Luceafărul”, „Românul” și „Transilvania” și colaborează, sub diverse pseudonime sau cu articole editoriale la întreaga presă culturală din Transilvania, de la București, Galați, Iași și Cernăuți. Amănunte în lucrarea citată „Nu din partea aceea”.       

1914-1916   După izbucnirea primului război mondial se refugiază la București, unde desfășoară o intensă activitate publicistică, și de cercetare științifică. Militează prin „Tribuna”, pe care o fondează împreună cu doi prieteni, pentru intrarea României în război alături de Antantă în vederea eliberării Transilvaniei. Pentru activitatea sa politică este condamnat la moarte, în contumacie, de către Tribunalul militar din Cluj. Cooptat în comitetele de redacție ale periodicilor „Revista generală a învățământului” și „Buletinul Casei Școlare”, iar după intrarea României în război, în acela al „Gazetei Ostașilor”.       

1916-1918 Refugiat în Moldova ca urmare a mersului defavorabil al operațiunilor militare, trece în martie 1917, împreună cu soția și cu cei trei copii mici, în Rusia revoluționară, unde desfășoară, la Chișinău, o intensă activitate de ridicare a nivelului cultural și politic al populației, în spiritul libertăților aduse de revoluție. Editează, în iunie 1917, revista  „Școala  moldovenească” și, de la 1 octombrie 1917, ziarul „Ardealul”, transformat la 24 ianuarie 1918 în cotidian, sub numele „România Nouă”, cu subtitlul „Organ de propagandă pentru unirea politică a tuturor românilor”. Cofondator al „Comitetului național al românilor emigrați din Austro-Ungaria” (Odessa, 2 ianuarie 1918). Autor al primei „Declarații” de unire a tuturor românilor, semnată de fruntașii din toate ținuturile locuite de români. publicată în „România nouă” la 24.I.1918.   

Dec. 1918-apr. 1920 Chemat de Consiliul Dirigent al Transilvaniei, ca secretar general al Resortului de Instrucție publică, se înapoiază în provincia natală, unde conduce efectiv opera de organizare a întregului învățământ din Transilvania – acțiune de mare amploare, care a dat posibilitatea ca încă din cursul anului 1919 să fie înființate și să-și deschidă cursurile peste 1300 de școli primare românești de stat, 20 de licee, 40 de școli civile, 11 de arte și meserii, 8 școli normale, iar în învățământul superior Universitatea din Cluj, Politehnica din Timișoara și Conservatorul de muzică și artă dramatică din Cluj.  5 iunie 1919 Ales membru corespondent al Academiei Române.     

 1919-1945 Profesor de pedagogie și istoria pedagogiei la Universitatea din Cluj (între anii 1940-1945 refugiată la Sibiu). Promotor al concepției privitoare la crearea unei pedagogii românești și a educării întregii națiuni. Din 1922 devine președinte al Secției școlare a „Astrei” și militează pentru extinderea activității a acestei instituții în întreaga țară. Între 1923-1940 desfășoară o întreagă campanie împotriva organizațiilor revizioniste, care amenințau integritatea teritorială a țării. Publică un mare număr de lucrări în volum și studii și articole în periodice pe teme de educație, învățământ, educație școlară, și istorie națională.       

1945-1972 A fost cel dintâi profesor pe care regimul instaurat în martie 1945 l-a „epurat” din Universitatea  la a cărei constituire avusese un rol de prim ordin. Rămas la Sibiu, în ciuda condițiilor extrem de grele, și-a continuat cercetările cu caracter istoric-cultural, elaborând, complet sau în parte,  un mare număr de lucrări privind trecutul școlii, al bisericii și al culturii românești, precum și activitatea unor mari personalități, ca A. Șaguna, Fl. Aron, Samuil Micu, G. Lazăr, Picu Pătruț, V. Goldiș, G. Dima etc.  A pus de asemenea pe hârtie și a înregistrat pe bandă magnetică o parte din memoriile sale, precum și numeroase însemnări privind viața și activitatea unor personalități cu care a avut relații de colaborare sau cu care a avut confruntări de opinii. Și-a ținut un „Jurnal” cu însemnări, care acoperă o bună  parte din această perioadă. În anul 1945 și-a ținut un astfel de „Jurnal” cu însemnări zilnice din lagărul de la Caracal. Cu toate că nu putea publica nimic și nu putea fi nici chiar citat în alte lucrări, a continuat să urmărească viața politică și culturală a țării, înaintând numeroase memorii, unele de dimensiunea unei cărți, conducerii de stat, conducerii Bisericii, Academiei, ca și unor organizații internaționale sau personalități politice străine. Pentru un astfel de memoriu, adresat la 31 octombrie 1956 conducătorilor sovietici, în legătură cu relațiile dintre cele două țări, a fost condamnat de către Tribunalul Militar din Sibiu. După eliberarea sa , în ianuarie 1958, grațiat fiind la solicitarea lui Petru Groza înaintea morții sale, a revenit la Sibiu, unde și-a continuat activitatea științifică.  31 octombrie 1972 Moare la Sibiu,  unde se află și mormântul.     

 1974-1988 Apariția primului volum  de „Amintiri despre oameni pe care i-am cunoscut” redeșteaptă interesul  pentru viața și opera sa. Apar în continuare alte lucrări, în volume, precum și studii și însemnări ale sale în diferite periodice din țară și de peste hotare. Activitatea sa este analizată din ce în ce mai des și mai atent prin comunicări prezentate la sesiuni științifice, prin studii și articole apărute în periodice. În 1983 și 1984 au apărut și două volume în legătură cu părți din activitatea sa. 

 In anul 1983, cu ocazia aniversării centenarului nașterii sale, inclus și în calendarul UNESCO, au apărut numeroase scrieri despre viața și activitatea lui și au fost organizate simpozioane în toate centrele universitare mai importante.  În anul 1987, primul său volum de memorii a apărut în traducerea germană. Arhiva Onisifor Ghibu cuprinde un bogat material documentar și lucrări care-și așteaptă editorii și cercetătorii.       

Cred că este nevoie urgentă de revoluționarea în bine a sistemului de educație și învățământ, luând tot ce a fost mai  bun în trecutul nostru românesc în domeniu. Iar acest articol ne poate fi de folos să pătrundă în sistem doar competenții, până nu ne prăbușim de tot, nu politrucii ce au demonstrat că duc la dezastru.

DRAGOMIR  VLONGA        – Alba Iulia –           13. 08. 2023.