Istoria literaturii române până în anul 1950 – Formarea limbii române

Începutul primitiv al limbajului

Trăind în comun, oamenii din societatea primitivă au simțit în procesul de producție nevoia să-și comunice unul altuia gândurile lor. Pentru aceasta, au folosit la început, înafară de gesturi, sunetele informe pe care le putea scoate gâtlejul lor primitiv. Era cam în același fel în care fac lucrul acesta până astăzi animalele, lucru pus în lumină pentru întâia oară de Friederich Engels. Deoarece, gândurile omului au devenit din ce în ce mai bogate și mai complicate, pe măsură ce munca și relațiile dintre oameni se dezvoltau, treptat, treptat, s-au înmulțit și soiurile de sunete, pe care le puteau scoate. În paralel cu aceasta, s-a perfecționat și sistemul legăturilor dintre sunet și ideile pe care le reprezintă.

Primele fraze

Astfel, omul a ajuns să pronunțe fraze compuse la început dintr-un singur cuvânt lung și complicat, în care figurau diverse nume de lucruri sau de acțiuni nedespărțite între ele. Mai târziu a reușit să-și analizeze frazele și să distingă în conținutul lor atâtea cuvinte câte noțiuni avea de exprimat. Limba a mers astfel, mână în mână cu gândirea, influențându-se una pe alta.

Diversitatea limbajului

Limbajul articulat nu s-a născut o singură dată și într-un singur loc, ci peste tot unde, la date diferite, oamenii au ajuns la un grad mai înaintat de dezvoltare a inteligenței și la nevoia de a comunica lucruri mai complicate. Suntele de care s-au folosit pentru a exprima aceleași idei au fost diferite de la un loc la altul. Depindeau de tot felul de împrejurări locale, dar actul în sine al apariției graiului și etapele generale prin care a trecut în dezvoltarea lui, au fost cam aceleași peste tot. În afară de aceasta, după cum ne învață lingvistul sovietic N.I.Marr, limbile oamenilor s-au influențat una pe alta, s-au combinat, dând naștere la tipuri noi, comune, pe teritorii unde mai înainte se vorbeau două sau mai multe limbi diferite. Știința burgheză pretindea că dintr-o singură limbă primitivă s-au format mai multe limbi noi, prin sciziune, iar din acestea, mai departe, se tot despart ramuri noi, înmulțindu-se din ce în ce mai mult. Știința sovietică ne învață, însă, că în general, se întâmplă faptul contrar. Astăzi, limbile vorbite în Europa, de pildă, sunt mult mai puține la număr decât erau acum 2000 de ani.

Limbile vorbite în antichitate pe teritoriul României

Pe teritoriul patriei noastre, în antichitate se vorbeau următoarele limbi, despre care noi avem știință: limba dacă și getă, dar și alte câteva idiomuri. Se presupune că aceste idiomuri erau foarte asemănătoare între ele – dialecte ale aceleași limbi trace. Este vorba despre limba scită, limba sarmată și multe altele, socotite înrudite între ele (de același tip cu limba vechilor perși), limba greacă (pe țărmul Mării Negre), limba latină, adusă de cuceritorii romani. Dar, se mai vorbeau, cu siguranță, numeroase alte limbi, despre care nu avem informații. Ocupând țara și trimițând soldați care s-o păzească, funcționari care s-o administreze și să-i exploateze bogățiile (printre care și minele de aur), romanii au izbutit să-și impună limba lor ca limbă oficială. Se știe că administrația romană a durat din 107 î.e.n. până în 271 (sau 274) e.n.

Limba latină – limbă oficială

Unii își arătau mirarea că într-un timp atât de scurt, s-a putut impune tuturor limba latină ca limbă oficială. Era greu de înțeles, deoarece, coloniștii nu veneau de la Roma și nici măcar, în marea majoritate, din Italia. Veneau din toate provinciile Imperiului Roman, ca: Siria, Africa, Spania și din alte locuri, prin urmare, erau oameni care nici ei nu stăpâneau perfect limba latină, ba unii o știau chiar foarte puțin sau deloc. Explicația ar fi că, în primul rând, toți acești oameni adunați aici din toate colțurile lumii romane, împreună cu popoatele băștinașe, trebuiau să se înțeleagă între ei într-un fel. Nici o altă limbă, în afară de cea latină, nu avea destul prestigiu și nu era destul de răspândită pentru comunicare. Singura limbă, despre care aveau noțiuni, mai mult sau mai puțin, era limba statului dominant, limba autorităților, limba latină, prin urmare, numai aceasta putea să servească drept legătură între toți. Aceasta înseamnă că, oricine avea de luat legătură cu persoane din afara grupului din care făcea parte, era obligat, vrând-nevrând, să se folosească de puținul pe care-l cunoștea din limba latină și astfel aceasta se răspândea și se întărea.

Schimbările vocabularului și a gramaticii

Nimic din ceea ce este pe lume nu rămâne neschimbat. Prin urmare, și limba este în permanentă prefacere și transformare. Odată cu mișcările din viața socială, se produc mici schimbări, atât în pronunțare, în flexiune, în înlănțuirea cuvintelor cât și în expresii. Aceste schimbări pot trece neobservate, din când în când, însă, se produce câte un salt, mici schimbări produc schimbări calitative, care transformă cu totul unele elemente ale vocabularului sau ale gramaticii. Așa s-a întâmplat și pe teritoriul țării noastre. Populația băștinașă a învățat, încetul cu încetul, să se folosească de cuvintele latine, de inversiunile de frază, pe care le-a introdus în vorbirea ei zilnică, cu modificări locale, datorate amestecului de elemente indigene cu elemente latine. La rândul ei, această limbă locală a continuat să evolueze pe nesimțite, așa încât devenea din ce în ce mai greu pentru un locuitor din Dacia să se înțeleagă cu unul din Spania, de exemplu. Aceasta, cu atât mai mult, în urma părăsirii Daciei de către autoritățile romane.

Nașterea poporului român și a limbii române

Odată cu influența slavă, situația se schimbă. Poporul care trăia în regiunile noastre începe să se amestece cu slavii, începe să-și schimbe orânduirile și, paralel cu această schimbare, se petrec transformări și în limbă. Se împrumută tot felul de elemente de la slavi și, încet dar sigur, se merge către un nou salt. Din amestecul populației băștinașe cu slavii, s-a născut un popor, întrucât se deosebea de toate triburile care trăiseră mai înainte, atât în populația dacă, scită etc., cât și de populația romană și slavă. S-a născut poporul român. Și odată cu aceasta și limba care se vorbea pe acest teritoriu a devenit o limbă nouă, deosebită destul de mult de limba care se vorbea înainte. De aici înainte putem spune că există o limbă română.

Transformările limbii române

După ce s-a constituit astfel – din elementele vechii limbi băștinașe, din elemente latine și slave – limba română a continuat să se transforme. A suferit influențe din partea diverselor popoare cu care strămoșii noștri au venit în contact și urmând schimbările care au avut loc în viață, dar fără să mai ajungă vreodată la o ruptură bruscă față de ceea ce a fost mai demult. Înfluențele pe care le-a suferit de atunci încoace limba noastră au fost destul de variate. Raporturile cu populația maghiară au dus la introducerea multor cuvinte ungurești și un oarecare număr de sufixe. Aici trebuie să deosebim cuvintele pe care le cunoaște numai populația din Transilvania, în special cea de la frontiera de apus și cele răspândite pe întreg teritoriul țării. Elemente grecești au pătruns în diferite epoci, începând din perioada de dinainte a venirii romanilor. Romanii au adus cu ei numeroase cuvinte împrumutate de la greci. În epoca bizantină, au continuat să ne vină elemente grecești, în general prin mijlocirea slavilor (cărămidă, logofăt, evanghelie). Înainte de secolul al XV-lea am împrumutat cuvinte cumane, pecenege etc, de la populații care vorbeau o limbă destul de apropiată de cea turceadcă, astfel încât, de multe ori, nu izbutim să deosebim ce este luat de la turci, de ceea ce este mai vechi decât venirea turcilor în Europa. Odată cu venirea turcilor, s-au introdus numeroase elemente turcești în limbă. Nu este vorba doar de cuvinte de origine turcă, ci și de elemente persane, arabe etc., care se găsesc în număr mare în limba turcă și care, datorită turcilor, au pătruns și în limba noastră. În general, ele se mărginesc la Moldova și Muntenia, deoarece Transilvania nu a avut decât un contact limitat cu turcii. Mai târziu, în vremea fanarioților, au intrat cuvinte grecești cu duiumul, acestea se regăsesc numai în Moldova și Muntenia, dar multe dintre ele au fost înlocuite cu elemente noi în secolul al XIX-lea și secolul XX.

Limba latină devine o limbă de cultură

Începând cu secolul al XVI-lea, au reintrat elemente latine. Biserica catolică făcea o propagandă destul de intensă în țările noastre și se știe că limba oficială a acelei biserici este latina. Apoi, legăturile noastre culturale cu Ungaria și Polonia, țări care foloseau și ele latina ca limbă de cultură, au contribuit la introduxerea de cuvinte latinești luate din cărți. În secolul al XVIII-lea ia naștere școala latinistă din Ardeal, ca expresie a luptei pe care burghezia în dezvoltare, o ducea pentru cucerirea de poziții politice.

Alte influențe în limba română

Domniile fanariote nu ne-au adus numai elemente grecești, ci și elemente franțuzești în ajunul și după victoria revoluției burgheze din Franța. Relațiile noastre cu țările slave din jurul nostru n-au încetat niciodată, astfel încât, la elementele slave, pătrunse odată cu formarea limbii române, s-au adăugat în decursul secolelor elemente împrumutate de la vecini. Astfel, au pătruns în limbaj elemente rusești, ucrainene, bulgărești, sârbești și în mică măsură, poloneze și cehe. În afară de elementele ruse de origine slavă, au pătruns un mare număr de cuvinte „internaționale”, în general de origine veche greacă și latină, răspândite la mai toate popoarele europene.

Limba are un caracter de clasă

În societatea bazată pe clase antagoniste, limba are un caracter de clasă. Marele învățat sovietic N.I.Marr – creatorul lingvisticii materialiste – studiind limbile diferitelor clase și pături sociale, a dovedit că limba a fost, din momentul apariției claselor antagoniste, „un instrument al luptei de clasă în mâinile clasei dominante – ca mai târziu, literatura”. Și în tara noastră, clasele exploatatoare au creat o limbă a lor de clasă, deosebită de limba poporului muncitor și care le-a servit la izolarea poporului de cultură. Odată cu apariția socialismului, situația s-a schimbat, clasa muncitoare a contribuit la dezvoltarea culturii și a limbii române. Astfel, s-a produs răspândirea culturii în popor.

Editura de Stat – 1950

Istoria literaturii române – Formarea limbii române

• Actualitate
• Arte vizuale
• Cultură
• Editorial
• Fără categorie
• Film
• Istorie
• Literatură
• Literatură – Cultură
• Literatură – Cultură
• Literatură -Cultură
• Muzică
• Politică
• Spiritualitate
• Știință

Categoria – Cultură