Adolescența-visul de a-i fi cândva, cuiva, rază de soare

Autorul Articolului: Daria Dăniloaia, clasa a 8-a A

“Această mare e acoperită de adolescenți

 care învață mersul pe valuri, în picioare,

 mai rezemându-se cu brațul, de curenți,

 mai sprijinindu-se de-o rază țeapănă, de soare.

 Eu stau pe plaja-ntinsă, tăiată-n unghi perfect

 și îi contemplu ca la o debarcare.

 O flotă infinită de yole. Și-aștept

 un pas greșit să văd sau o alunecare

 măcar pân’ la genunchi în valul diafan

 sunând sub lenta lor înaintare.

 Dar ei sunt zvelți și calmi, și simultan

 au și deprins să meargă pe valuri, în picioare.”

Nichita Stănescu, Adolescenți pe mare

Am citit zilele trecute, datorită temelor ce trebuiesc finalizate, această poezie de Nichita Stănescu, care mi-a dat mult de gândit.  Nu aș vrea ca acest text să sune ca o analiză literară a poeziei, reprezintă simplele mele confesiuni, așa că voi fi cât se poate de sinceră.

La prima lectură, o lectură grăbită, cu scopul de a rezolva cerința atașată poeziei, nu am știut ce să cred despre ea. Stârnindu-mi însă interesul tot ce ține de adolescență  i-am mai dat o șansă, gândindu-mă că m-ar putea empatiza în vreun fel. Însă, după a doua lectură, am crezut că este o glumă, că niciun adult în toată firea nu ar fi atât de înțelegător cu niște adolescenți rătăcind, și deși am o relație cât se poate de bună cu părinții mei, știu că în comparație cu probemele lor, ale mele vor fi mereu un fleac, un motiv de a chicoti.

Intrigându-mă astfel, m-am decis să nu mă las până nu-i dau de capăt, spunându-mi că vreau să fiu conștiincioasă și să rezolv cerința cât se poate de profund, fiind însă doar un pretext pentru a mai medita asupra poeziei, ceea ce mi-ar fi rănit orgolul dacă mi-aș fi recunoscut-o.

Am citit-o astfel, iar și iar, fiecare vers atrăgându-mă tot mai mult de fiecare dată. Și într-un final iată ce am înțeles.

Am înțeles că, deși ni se dă impresia, în majoritatea cazurilor, că nu știm noi ce-i viața și că vom râde cand vom privi înapoi, acum e cât se poate de greu. Și am curajul să contrazic mulți adulți, spunând că nu contează că vom râde peste ani buni, ci contează să ajungem la acei ani, fără să ne înecăm, împinși de curenți.

Nu îmi fac griji pentru mine, pentru că tind să cred că mă descurc destul de bine, deși uneori cred că voi cădea, știu că sunt înconjurată de raze de soare. Știu că sunt însă persoane pentru care ar trebui să ne facem griji, deci, fără a-mi dori să sune inspirațional sau nepotrivit, vă spun să mai mergeți uneori la prietenul preferat, cel care vă ascultă mereu, zâmbind, cu chipul senin, fără să spună nimic despre el, sau poate la copilul cu care obișnuiți să vă contraziceți, fiindcă nu vă acordă respect și să îl întrebați cu sinceritate dacă e bine… și aveți răbdare, căci “Nu cunoști decât lucrurile pe care le îmblânzești[…] Trebuie să ai multă răbdare, răspunse vulpea. Te vei așeza la început ceva mai departe de mine, așa, în iarbă. Mă voi uita la tine cu coada ochiului, iar tu nu vei zice nimic. LIMBAJUL E SURSĂ DE NEÎNȚELEGERI. Dar, în fiecare zi, te vei putea așeza un pic mai aproape…”(Antoine de Saint-Exupéry, Micul Prinț).

Mi-ar fi rușine să stric ce am scris, spunând că marea reprezintă viața agitată; curenții, tulburări și încercări; razele de soare, sprijinul primit de la cei spre care ne uităm de jos; plaja, maturitatea, timp in care privești înapoi cu nostalgie; posibilele alunecări în valuri, reprezentând riscurile la care te expui în adolescență și așa mai departe, pentru că ar da impresia că și eu stau, și privesc de pe mal… Dar, oricât de mult aș vrea, mai am de parcurs mult și nu mă tem, căci știu că doar astfel voi reuși să fiu, cândva, raza cuiva de soare…